Dinamica cioburilor de oglindă (3)

Am ajuns la al treilea și ultim pas(aj) al demersului început aici și continuat aici, un demers în care ne-am propus să punem în lumină o dimanică a punctelor de vedere, a cioburilor de oglindă. În cele ce urmează, vom vedea că nu tot ce vine din trecut – ca expresie, ca modalitate de comunicare, ca formă / materie / conținut – este perimat, desuet, depășit, „bun să stârnească râsul”. Deși Dorin Mureșan descrie în „politically correct terms” evoluția limbajului și a produsului artistic: noi și noi produse semantice, găsirea de noi mijloace de comunicare artistică, în această sferă a esteticului, creativității și semnificativului, nu e loc de rigiditate. Să reluăm câteva afirmații (argumente, „postulate”, „sentințe”) făcute de Dorin Mureșan:

Poezia romanticilor exprimă epoca romantică. Poezia modernă exprimă epoca modernă. Poezia contemporană ar trebui să exprime momentul și spațiul contemporan. Altminteri, ea își ratează rostul. (…) E un adevăr faptul că, de-a lungul timpului, omul a încercat să se exprime mereu altfel, găsind noi mijloace de comunicare artistică. Din punctul de vedere al poeziei, noi și noi produse semantice. Prin urmare, atunci când un critic inițiază un demers de valorizare a unui produs cultural din speța poetică, el va urmări, cu precădere, ceea ce autorul a realizat prin și din cuvinte. Expresia, deci. Locul comun are de a face cu expresii sau cuvinte care sunt inadecvate epocii în care s-a născut produsul cultural. (…) În consecință, a folosi cuvinte sau expresii care aveau valoare acum 50 de ani, duce la nașterea unui produs cultural desuet, care nu mai are capacitatea de a se transmite celorlalți. Ba mai mult, care stârnește râsul.

Da, în principiu, așa stau lucrurile! De fapt, e nevoie de o încadrare a actelor artistice, de aceea, în timp, se fixează anumite caracteristici, linii de forță specifice unei epoci, se conturează tipare, modele etc. Nu putem însă generaliza că nu mai folosim cuvinte folosite acum 50 de ani într-un text destinat a fi produs cultural. Dacă ar fi să luăm numai exemplul cu visul și să nu mergem până la visele oraculare, să mergem doar până la Viața e vis a lui Calderon de la Barca, la visul și iluzia din perioada barocă, mai apoi, la visul ca univers compensativ al romanticilor, la onirici, pe această schemă de gândire, Cărtărescu e desuet și perimat că „fură visele fetelor”, ca să le povestească în cărți. Am luat un minim, minim de exemple din perioade culturale diferite. Visul e prezent, chiar dacă, semantic, deschiderile lui sunt multiple. Puteți continua exercițiul cu alte cuvinte, cu alte expresii lingvistice.

Dorin Mureșan are dreptate să reclame noi și noi produse semantice în sfera liricului, că la ea s-a referit, deși e valabil și pentru alte tipuri discursive. Însă trebuie și înțeles procesul de resemantizare, că altfel, ar trebui ca toate versurile noastre să conțină numai cuvinte precum login, delete, selfie, mall, nickname, mot de passe, connexion, stem cell, reset etc. (Exagerez, evident!) Realitatea este că folosim cuvinte și de acum mii de ani fără să stârnească râsul. Când are loc o resemantizare, ea se referă întotdeauna la ceea ce a fost și e menit să fie din nou. Lexeme și sintagme exploatate în alte perioade culturale sunt de actualitate prin acest proces semiologic complex, pe care-l numim resemantizare. Dacă n-ar fi așa, un poem precum acesta ar fi, rămânând în paradigma lui Dorin Mureșan, un produs cultural desuet, care nu mai are capacitatea de a se transmite celorlalți.

Înțelegem, prin urmare, că lozincile sentențioase nu sunt adecvate. Orientarea către trecut a devenit chiar punct în programul unor curente sau mișcări literare: la Dacia literară, trecutul și valorile culturale ale înaintașilor sunt adevăratele repere. Tradiționaliștii revalorizează istoria și moștenirea culturală, arhaicul și anacronicul sunt resemantizate. Dacă poezia romantică exprimă doar epoca romantică, ce ne facem cu romantismul din muzica ușoară românească, de exemplu? Decretăm că nu e „produs cultural”? Pentru romantici, istoria, trecutul reprezentau chiar un univers compensativ. Să spunem că Eminescu, scriind despre Mircea cel Bătrân în Scrisoarea a III-a, era desuet și perimat?

Oare are rost să continuăm și cu folosirea mitemelor, a arhetipurilor, cu exploatarea introspecției și a subconștientului, a principiului plăcerii sau a complexelor identificate și operante în psihanaliză? Dacă sunt perimate și stârnesc râsul, n-ar mai trebui să-i citim pe Coelho, Nabokov ori pe Ruxandra Cesereanu (exemple complet aleatorii, și ca scriitură, și ca recunoaștere și circulație internațională). Sau n-ar mai fi trebuit să-l includem pe Eliade în manualele școlare, fiindcă și el opera cu miteme, ba chiar din mai multe culturi. (Cu atât mai mult n-ar fi trebuit să-l studiem pe Eliade, de vreme ce marele George Călinescu ne-a lămurit că ceea ce-i lipsește cu desăvârșire lui Mircea Eliade este tocmai talentul literar. Asta apropo de valorizarea făcută de critici produsului artistic.)

Da, resemantizarea cuvintelor, expresiilor, a moștenirii culturale are loc, iar formulările rigide trebuie evitate. Ar fi bine, totuși, să reținem că această resemantizare este unidirecționată – revalorizăm arhaicul, anacronicul, tendințele retro sunt aproape omniprezente, însă mișcarea inversă e imposibilă. Poate dacă Petrarca ar fi citit La chanson d’un dadaïste ar fi făcut infarct.

În acest context al potențialei resemantizări, să revenim la ce scrie Dorin Mureșan despre poemul Dăltuire al lui Ruben Bucoiu:

Mă întorc acum la articolul meu despre Ruben Bucoiu și așez înaintea voastră poemul DĂLTUIRE. Cuvintele / expresiile ca: „răsăritul”, „apusul de soare”, „un nou început”, „piatra ce geme”, „menire”, „statut”, „pătrunde ființa”, „zguduie viața”, „dalta ce cântă”, „bloc de granit”, „suflet diform”; de asemenea, ritmul interior, ideea triumfal religioasă ce săgeată poemul taman în sus, printre noruleți, toate acestea te duc cu gândul la autori care s-au născut și au scris la începutul secolului trecut. Sunt locuri comune, sunt mijloace artistice care, azi, sunt goale de conținut, sunt incapabile a mai transmite ceva, din punct de vedere poetic. Sunt dovada clară a faptului că cel care le-a scris trăiește, din punct de vedere cultural, într-o perioadă depășită. Mai mult și din păcate, sunt pricină de râs.

Din punctul meu de vedere, ciobul meu de oglindă, nu se justifică afirmația că poemul lui Ruben Bucoiu „e incapabil a mai transmite ceva din punct de vedere poetic”. Însă socotesc că traseul până la ultimul vers este prea lung. Eu l-aș citi de la ultimul vers spre început, în cazul în care dintre „a fi și a nu fi” îl selectăm pe „a fi”. Așa face sens mișcarea inversă, pentru ca poemul să înceapă cu aceeași ezitare între „a fi și a nu fi”, o ciclicitate care ne mănâncă de vii (un calc după expresia lui Cătălin Lata – „căsnicie / ce-mi mănâncă făptura de vie”). De fapt, pentru mine, care am trecut printr-o operație pe creier acum câteva luni, acest poem e cumplit. Să mă dăltuiască din nou Marele Sculptor e o onoare… iar răsăritul și apusul de soare, piatra ce geme, zguduie viața și dalta ce cântă, toate, dar chiar t o a t e sunt interiorizate diferit decât de alți cititori, inclusiv de Dorin Mureșan. (Nu țineți neapărat cont de acest argument personal când alegeți să-l citiți pe Ruben Bucoiu sau să-i aruncați poeziile la gunoi!)

Sigur că am putea continua, dar, dacă am reușit să vă „dăltuiesc” și altfel oceanul discursului liric, dacă am reușit să vă arăt și o altă reflectare a realității – prin cioburi de oglindă inegale, mai mici sau mai mari, mai vechi sau mai noi –, dacă s-a înțeles că această încercare a intenționat de la un capăt la altul să facă vădită Dragostea, atunci am răscumpărat vremea. De asemenea, aș dori să subliniez că această „pledoarie” pentru recuperarea vechiului și resemantizare nu urmărește să demonstreze că aceasta e singura cale. Dimpotrivă, sunt perfect de acord cu necesitatea găsirii de noi mijloace de comunicare artistică. Eu îi mulțumesc lui Dorin Mureșan pentru prilejuirea acestei dinamici a cioburilor de oglindă și pentru dialog. În ciuda aparențelor, avem suficient de multe puncte de vedere comune!…