Poevarza (3) – Cătălin Lata

Cătălin Lata este prezent în antologia Cuvinte la schimb, vol. 2, cu un grupaj de poeme, dintre care am ales două Ehei-uri, ca să vă faceţi idee despre acest modus vivendi, pe care Cătălin Lata îl aduce înaintea lectorului său:

***
Ehei,
Nu mă mănâncă pe mine
Nici un ogar vagabond
Nici o gudă
Lăuză.
Pleoapa îmi tremură, udă.
Îmi tremură şi colţul de la buză.
Mi-i flămânzesc
Pe cei apropiaţi
Mi-i însetez
Pe-aceia de departe.
Sunt zămislit în inima ta,
Moarte,
Să nu pot fi cât
O firimitură,
Să nu astâmpăr dorul nimănui
Să nu mă ducă
Unul
Către gură.
Sunt amintirea unei răstigniri
O lovitură de ciocan
Un semn de cui
Şi nu astâmpăr dorul nimănui…

***
Ehei,
Nu ştiu cum
Când te chem
Mă cutremur de tot
Şi mă tem
O teamă
Cum c-aş fi zgomot
De chimval transpirat
Sunet poticnit de aramă.
Mai amarnic de tine mă leg
Un scandal
Infernal
Căsnicie
Ce-mi mănâncă făptura de vie.
Şi părtaş
Alergărilor mele de laş
Vitejiilor mele de dur
Ţi-s, vezi-Doamne, de jur-împrejur!
Nu ştiu cum
Când te chem
Mă cutremur de tot
Şi mă tem
C-ai să vrei într-o seară să fugi
Într-un Rai fără sfinţi,
Fără rugi!

Ehei-urile (7 la număr, în grupajul din antologie) dau seama despre o ispititoare suprafaţă a lucrurilor.  Această suprafaţă trebuie spartă, cum se sparge pojghiţa de gheaţă de peste o apă mare, ca să-i fie explorat adâncul.

Cătălin Lata nu este un poet comod pentru cititor, un soi de „reporter la faţa locului”, care se mulţumeşte cu notarea unui gest, a unui fapt de existenţă. Nu e un observator detaşat, care lasă lucrurile unde sunt, ci e genul de sondeur, care mai întâi le mută din loc – dacă e cu putinţă -, ca apoi să le sondeze profunzimile şi rostul.

De aceea zămislirea în inima Morţii presupune mai mult decât acceptare indiferentă, presupune un proces interogativ, care se desfăşoară subliminal: câinii nu mă mănâncă, cei de-aproape şi de departe rămân tot flămânzi şi însetaţi, fiindcă nu sinele poetic e răspunzător de… răspunsuri: „nu astâmpăr dorul nimănui”, ci răspunsurile vin din amintirea răstignirii, din semnul de cui şi lovitura de ciocan. În acest proces interogativ, Crucea e cea care pune peste minusul (-) zămislirii în Moarte încă o liniuţă verticală, transformându-l în plus (+).

Descoperirea propriei imperfecţiuni: „chimval transpirat”, „sunet poticnit de aramă” aduce iar fiinţa în faţa întrebărilor adresate (in)direct Divinului: „Ţi-s, vezi Doamne, de jur-împrejur!” (autoironic) sau „mă tem / c-ai să vrei într-o seară să fugi / într-un Rai fără sfinţi, / fără rugi!”, ca şi cum ar aştepta confirmări că temerile sunt nejustificate, că astfel de posibilităţi sunt, din start, tăgăduite.

Cătălin Lata nu este nici metaforic nesăţios, cum e Ionatan Piroşca, nici satiric (in)curabil, precum Teofil Stanciu.  Versul lui are o altă rezonanţă, împăcând imediatul cu absolutul în interogaţia indirectă. Versul lui are o muzicalitate aparte, care se explică şi prin preocupările compoziţionale ale poetului…

Iată o piesă compusă şi interpretată de Cătălin Lata! Versurile îi aparţin altei membre a grupului Cuvinte la schimb – Elisa Manta -, care, la doar 26 de ani, a fost strămutată în Împărăţie. Îi ceruse Tatălui încă un an şi… El a ascultat-o. Apoi a luat-o…

Titlul piesei: Smochin (albumul Chipul meu de totdeauna).

https://adamaica.files.wordpress.com/2009/10/02-smochin.pdf