Cuvinte la schimb – vol. 2

CUVÂNT INTRODUCTIV la Cuvinte la schimb, vol. 2, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2004

Pentru că nu mai îndeplineşte un rol social, poetul zilelor noastre este în măsura în care se rosteşte, în măsura în care articulează pentru sine (şi, involuntar, pentru cititorul său) un univers care îl demască lumii, care îl arată faţă în faţă cu transcendenţa, cu propria-i conştiinţă şi cu semenii lui. Rostul său nu mai e acela de a transmite locuitorilor Cetăţii adevărul încredinţat lui prin revelaţie, cum se întâmpla în civilizaţiile arhaice. El nu mai mânuieşte — ca o sabie cu două tăişuri — cuvintele, după reguli date, surprinzându-se posedat şi transcendat de actul poetic.

Apariţia unei antologii de versuri poate părea azi un scandal, deşi poezie se scrie, se publică, se studiază. Suntem în faţa unei antologii de poezie religios orientate (către mistica creştină), în care vocile poetice articulează un univers liric funcţional. În numărul 5 / 98 al revistei Poezia din Iaşi, Cassian Maria Spiridon scrie în primul articol că „Poezia şi Dumnezeu sunt şi se manifestă împreună, potenţându-se reciproc” (câtă vreme poezia este iubire de El, spunem noi). Depăşind limbajul comun, graţie transfigurării pe care fiinţa divină o operează, poetul eliberează poezia, al cărei rost este să situeze fiinţa în deschidere, acolo unde sensul transcendent se lasă captat mântuitor. Astfel stau lucrurile pentru „poetul artizan”, care, în instanţa creatoare se lasă trăit de sacru şi participă la fixarea limbajului şi, implicit, a fiinţei (cf. Mikel Dufrenne, Poeticul). Rostul poeziei e acela de a-i aduce poetului binecuvântata proximitate a „izvorului oricărei creaţii”, condiţionând inspiraţia de har, cum i se întâmplă „poetului inspirat”.

Dar cum ne vom raporta la textul poetic în secolul 21, după experienţele textuale ale secolului trecut (mişcările avangardiste, dadaismul, expresionismul, suprarealismul), care au abolit logica limbajului şi constrângerile sintaxei, au eludat mesajul, desfiinţând raporturile dintre formă şi conţinut, dintre inspiraţie, imaginaţia poetică şi limbaj, dintre expresie şi sensul transcendent care o traversează şi pentru care exacerbarea voinţei, aleatoriul, distanţarea de conştient au devenit regulă? Cum ne vom raporta la textul poetic după experienţa postmodernă, când datul, structura au fost supralicitate? Poezia banalului, a imediatului, a imanenţei care se instalează pe piedestal — acolo unde transcendenţa e considerată absentă — mută perspectiva în orizontalitatea anatemă şi ameninţătoare. Dacă poezia clasică se construia didactic, moralizator, ideologic, dacă poezia romantică (supra)licita emotivul, sensibilul (şi dislocarea), dacă poezia simbolistă se voia „subliminală” şi „senzorială”, iar cea postmodernă angaja doar o dimensiune „ludic-intelectualistă” (cf. Al. Muşina, Unde se află poezia), care poate fi miza poeziei mistic-creştine în contextul nostru cultural? Mai este azi rostul poeziei comunicarea incomunicabilului (Dufrenne) ori revelarea misterului (Blaga)?

Mikel Dufrenne ipostazia poetul civilizaţiilor arhaice drept „poet artizan”, subliniind că, în ciuda caracterului voluntar, laborios, artizanal, actul poetic îl depăşeşte pe cel care îl săvârşeşte. Cunoaşterea regulilor nu e suficientă pentru poezie, ca-ntr-o meserie oarecare. Lipsa de libertate a poetului în civilizaţiile arhaice vine din constrângerea vocaţiei sale, aceea de a transmite cuvântul originar. De aceea „poetul nu poate improviza liber. El e depozitarul unui adevăr pe care trebuie să-l repete fără a-l altera” (M. Dufrenne, Poeticul). Ceea ce îl depăşeşte îl deschide, în fond, sacrului. La fel se întâmplă cu artistul (muzicianul, sculptorul, pictorul etc.) care este depăşit de actul pe care îl săvârşeşte. Tot în deschidere se situează preotul, devenind vocea Divinului ce Se rosteşte prin intermediul lui oamenilor. Dar, odată interceptat mesajul revelator, odată transfigurat în cuvânt pe înţelesul mulţimii, întreaga Cetate este angajată într-un fel faţă de acest mesaj, ea trebuie să se situeze cumva faţă de revelaţia primită.

Este limpede că această angajare socială a poetului nu mai funcţionează în zilele noastre. Poezia are un public restrâns şi, îndeosebi, iniţiat. Actul lecturii nu mai este ingenuu, nu mai este trăire, ci conformitate cu un model de receptare dobândit, nu înnăscut. Ne interesează aşadar în ce măsură poetul mistic creştin reuşeşte să îşi aducă lectorul în această deschidere, unde să fie reinvestit cu ingenuitatea şi trăirea necesare actului lecturii, în ce măsură se întâmplă situarea faţă de instanţa transcendentă care nu este pasivă, ci este act revelat în Cuvânt.

Spre deosebire de poetul artizan, „poetul inspirat” se preocupă mai mult de starea sa, decât de actul poetic în sine. Poetul inspirat refuză constrângerile formale, pentru că „se pune sub semnul nebuniei sale, se umileşte pentru a se exalta” (Mikel Dufrenne, Poeticul). Inspiraţia-i ţine de har, iar încununarea actului creator este pentru poetul inspirat o dublă eliberare: a sa şi a artei. Imaginaţia poetică îl transportă pe poet în zona sondării insondabilului (prin intuiţia creatoare a sufletului poetic pentru romantici şi simbolişti, prin exaltarea puterii creatoare pentru expresionişti). Aici, poetul inspirat descoperă interioritatea lucrurilor şi se descoperă „conatural” izvorului oricărei creaţii.

Ce are de spus astăzi poetul care se numeşte creştin? În faţa tensiunilor provocate de nevoia situării existenţiale (în înţelesul dat termenului de Mircea Eliade, adică în proximitatea sacrului manifestat hiero– sau cratofanic, situare care îi procură fiinţei semnificaţie şi ordonează, centripet, micro-cosmosul), în faţa tensiunilor ivite la nivel experimental şi în faţa frustrărilor cotidiene, în faţa spaimei marii treceri, el afişează seninătatea pe care participarea de forţă şi atotcuprinzătoare a Divinului la propria-i existenţă i-o înlesneşte. Traversarea cuprinderii în care interogaţia e legitimă se întâmplă sub semnul acestei seninătăţi: că Fiinţa Supremă deţine controlul absolut, iar răspunsurile care încă nu se întrevăd vor veni negreşit, când „vom vedea faţă în faţă” (1 Corinteni 13,12). Rezolvate fiind astfel tensiunile empirice şi amânate interogaţiile metafizice, ce şanse are un text poetic lipsit de „valuri” să facă valuri?

Vocile poetice din antologia de faţă – unele în stadiu de ucenicie, altele deja confirmate – îşi articulează propriul univers liric în mod singular, dar premisa de la care se porneşte le este tuturor comună. După cum am afirmat de la bun început: poetul este în măsura în care articulează pentru sine şi pentru cititori un univers care îl expune lumii („expunere” în accepţie heideggeriană) în situarea sa faţă de sine, faţă de semeni şi faţă de Dumnezeu. Însă dincolo de individuala situare, premisa generală este comunicarea incomunicabilului, metamorfoza graţiată de trăirea în proximitatea Logosului Viu, transfigurator. Pentru că această proximitate vine în egală măsură dinlăuntru şi dinafară, exerciţiul poetic e cu putinţă după „dezbrăcarea de omul vechi şi îmbrăcarea cu omul nou” (cf. Coloseni 3, 9-10). Asemenea „poetului artizan”, poetul creştin se situează în deschidere. Odată trecută experienţa „înnoirii spre cunoştinţa Celui care ne-a întocmit” (ibid.), deschiderea poate însemna deopotrivă zbor şi legare salvatoare, deschiderea vine „cu moartea pre moarte călcând”.

„Prietenul meu vine fuga, are biletul meu cu el, / are aripa mea cu el şi se roagă / şi începe să zboare. / Încep şi eu să zbor, / e linişte dincolo de gară şi încep să zbor. // Prietenul taie gândul meu / şi din el iese Dumnezeu / ca să ne închinăm… / Apoi ne controlează biletele.” (Ionatan Piroşca)

„Cântăreşte-mi mereu atâta moarte câtă iubire. / Răcoarea nopţii mă condensează mereu fie pe tunuri, / fie pe glastre, fie-n uitarea din mările-albastre. / Şi-mi este foame de răpire, / căci eu aştept să fiu drum / prin suflarea Ta / de moarte, de Tată şi de Mire.” (Samuil Mitra)

Autonegarea e un exerciţiu preliminar („nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” – Galateni 2:20), un exerciţiu necesar pentru a fixa identitar fiinţa. Acolo unde premisele zborului, ale răpirii se realizează, temporalitatea se chirceşte în sine pentru ca eternitatea să schimbe, dacă e cu putinţă, toate definiţiile.

Asemenea poetului inspirat, poetului creştin inspiraţia îi este har, graţie. Ispitele suprafeţei există, condamnarea trecerii e străpungere a inimii, bâjbâirea printre neînţelesuri e o mereu povară, revolta împotriva modului în care au fost întocmite lucrurile este cât se poate de omenească, dar toate reclamă moartea faţă de sine, pentru a fi posibilă transfigurarea. Exaltarea vine în urma umilirii, descătuşarea artei e condiţionată de punerea sub semnul unei puteri negatoare. De aceea tensiunea există, iar seninătatea că Divinul deţine controlul absolut nu anulează lupta. E doar garantul că Binele învinge până la urmă. Sinele se decolorează, se risipeşte; expresia cea mai potrivită e un ideal de neatins, pentru că sensul nu poate fi epuizat în expresie, oricât de aproape de perfecţiune s-ar găsi ea. Blagian, neînţelesurile simple devin neînţelesuri şi mai mari, dar sunt acceptate în umilinţă.

Situarea în deschidere şi condiţionarea inspiraţiei de har sunt două coordonate importante ale poeziei mistic-creştine. În ce măsură fiecare dintre grupajele poetice din această antologie reuşeşte să înlesnească ingenuitatea lecturii şi exerciţiul trăirii se va vedea.

RODICA BOGDAN