Voi aborda acum un alt fragment din articolul lui Dorin Mureșan, prezentându-vă punctul meu de vedere – citând hazardat, orice punct de vedere e și un punct de orbire –, de dragul completării imaginii răsfrânte de cioburile de oglindă. De astă dată, pășim într-un tărâm al subiectivismelor (legitime). Iată despre ce e vorba:
Ajuns la pagina 13, am citit pe-acolo, printre rânduri, un poem. Un poem pe care aproape l-a scris Ruben Bucoiu. Aproape. Citez poemul lui:
„îngerul zboară înainte cu spatele
străbate viitorul fără întrerupere
întors mereu cu fața
spre trecut
gelos pe minusurile mele
pe lipsa mea (de aripi)
pe setea mea de cunoaștere
bătaia lui din aripi aduce viitorul
mereu mai aproape
mereu mai viu
ca un răsărit de durere
ca ușile deschise ale prezentului.”
Iată, în schimb, unde am văzut eu poemul (atâta cât s-a putut extrage din ceea ce a scris autorul, fără să adaug ceva):
îngerul zboară
gelos pe lipsa mea
gelos pe setea mea
bătaia lui din aripi
aduce mereu mai aproape
mereu mai viu
un răsărit de durere.
Reamintesc că, așa cum se vede, acesta ar fi putut fi un poem bun scris de Ruben, dacă…
Ne aflăm în fața unui poem și a unei rescrieri a lui, pe care le voi numi PRB (poem Ruben Bucoiu) și VDM (variantă Dorin Mureșan).
La o lectură (cât de cât) ingenuă, PRB transmite următoarele: sinele poetic urmărește mișcarea ființei angelice, o mișcare nefirească – înaintarea cu spatele, continuă – „fără întrerupere”, tatonând temporal trei instanțe: trecutul, prezentul și viitorul (istoria). Reperele spațiale sunt vagi: înainte, aproape, spate. Printr-un exercițiu gnoseologic, sinele poetic se autosituează și autoevaluează în raport cu ființa angelică, își face un minim „autoportret” – are minusuri, îi lipsesc aripile și e mânat de setea de cunoaștere. Astfel de atribute atrag gelozia îngerului – prezența atributelor afective, emotive îl personalizează. Ceea ce anunță el în plan evenimențial transformă umanul, îi provoacă durere: viitorul se-apropie „mereu mai viu / ca un răsărit de durere”. Poemul creionează cu suficientă forță expresivă inegalitatea, incongruența, diferența de natură dintre cele două ființe – aflate într-un dialog imaginar. El transmite tânjirea după corporalitate și umanitate a îngerului și pune în lumină fragilitatea ființei umane (sur)prinse în mișcarea neregulată a instanțelor istorice. E o tatonare inconfortabilă, iar posibilitatea ieșirii din „buclă, din curgere nu îi este acordată.
Încercând o lectură ingenuă asupra VDM, observăm același dialog imaginar între ființa angelică și sinele poetic. Îngerul este personalizat, este gelos pe ființa umană – de astă dată, ea e aproximată doar prin lipsă și sete. Zborul îngerului nu mai are determinanți spațio-temporali, subliniindu-se doar apropierea: (mai) aproape și ideea de constanță și repetivitate: mereu. Atributul de vitalitate îi revine „răsăritului de durere” – perceptivul înlocuiește ființa umană (e o sinecdocă, însă ea e evidentă numai dacă se lecturează înainte PRB). VDM operează reducții importante, sărăcește expresia poetică. Rămâne privirea dimpreună a îngerului și omului: gelozia ființei angelice și durerea mereu mai vie și mai aproape a sinelui poetic.
Alte două lecturi posibile (prin aplicarea unor grile) ar fi urmărind cele două texte la nivel simbolic, paradigmatic și sintagmatic, respectiv, identificând conținutul, materia și forma. Le voi puncta „telegrafic”, fără a construi enunțuri complexe. Simbolic, paradigmatic și sintagmatic, regăsim în PRB: un raport uman-suprauman, tendința de a depăși limitele cognoscibilului, efortul unei situări temporale – deși pare o imposibilitate, inadecvarea topică, sondarea dimensiunii metafizice prin imaginația și inspirația poetică, transferul de atribute perceptiv-afective între uman și suprauman. Să reținem și câteva sintagme: „îngerul zboară înainte cu spatele”, e „gelos pe setea mea de cunoaștere”, „aduce viitorul / mereu mai aproape”, „ca un răsărit de durere”. În VDM, la nivel simbolic, paradigmatic și sintagmatic, avem: o punere față în față a umanului și angelicului, sondarea metafizicului prin imaginație și inspirație poetică, personalizarea angelicului, accentuarea unei dimensiuni afective negative a umanului. Câteva sintagme: „gelos pe lipsa mea”, „gelos pe setea mea”, „bătaia lui din aripi / aduce mereu mai aproape”.
În privința conținutului: PRB și VDM – natural / supranatural, corporal / necorporal, fizic / metafizic. În privința materiei: PRB – autodefinire (și prin comparare), gnoseologie, plan afectiv-perceptiv, (auto)situare temporală, inadecvare topică, iar în VDM – plan afectiv-perceptiv. În ce privește forma, în PRB, expresie complexă, iar în VDM, expresie minimalistă.
Lecturile celor două texte sunt, în fond, nenumărate. Însă, din punctul meu de vedere, ciobul meu de oglindă, PRB este un poem care nu are nevoie de rescriere. Operația reducționistă făcută de Dorin Mureșan taie „cordonul ombilical” dintre poem și interpretarea dată de Walter Benjamin tabloului lui Paul Klee, Angelus novus. Cei care au văzut tabloul lui Paul Klee (sau reproduceri ale lui) și au citit explicația lui Walter Benjamin au realizat instantaneu intertextul. Bănuiala mea este că Dorin Mureșan a propus rescrierea minimalistă tocmai pentru a faulta, pentru a opaciza transparența dintre cele două texte. De o parte, poate fi o bună intenție. De altă parte, îi dezavantajează pe cei ce n-au auzit în viața lor de tablou și de „lectura” lui. Ei sunt, negreșit, mai numeroși decât cei „inițiați”. În opinia mea, ar fi de folos ca apropierea de un text să țină cont și de minime noțiuni de teorie literară de intertext, paratext (deși aici am ignorat titlul poemului lui Ruben Bucoiu – printre balamalele zborului), arhitext, metatext etc.!
N-am procedat à la carte („rețeta” R. Barthes) la des-facerea textului, des-compunerea, des-centrarea și re-compunerea lui. Am optat însă pentru expresia complexă și pentru transparența intertextului, pentru ca poemul să rămână accesibil. Altfel, riscăm texte ilizibile. Chiar dacă acest exercițiu a fost mai subiectiv, sper să transpară și din / prin el Dragostea. Ne-a mai rămas un pas(aj) din dinamica cioburilor de oglindă. De (pe)trecut cu folos…
lumea adam(a)ică 
Reblogged this on călătorru' and commented:
A.Dama: „Ne aflăm în fața unui poem și a unei rescrieri a lui, pe care le voi numi PRB (poem Ruben Bucoiu) și VDM (variantă Dorin Mureșan).”
Ca și înainte, răspunsul Dvs. dovedește profesionalism. Dar mi se pare mult prea generos pentru Ruben Bucoiu. Nu am de gând să-mi reiau textul critic și nici să-mi schimb verdictul. Sunt de acord că am putea discuta aici despre o interpretare a tabloului împricinat. Însă mijloacele cu care o face Ruben, din punctul meu de vedere, sunt extrem de rudimentare. El explică tabloul, explică fiecare gest, ca și cum ar fi un copil care copiază marginile siluetei. Transpare de aici lipsa exercițiului stilistic. În plus, interpretarea pe care o face este așijderea, rudimentară, aș zice chiar puerilă, ca și cum i-ar explica cititorului care e treaba exact cu raportul dintre înger și om. Îi lipsește doza de mister care poate substanțializa actul poetic. În plus, există o evidentă stângăcie: folosește o paranteză explicativă (ofensatoare pentru cititor), folosește a doua oară cuvântul aripi imediat mai jos și, în plus, folosește expresii ieșite din uz, teatrale, prețios-pretențioase, de genul: „sete de cunoaștere”, „străbate viitorul”, „aduce viitorul/ mereu mai aproape/ mereu mai viu” (sesizați cum se explică și cum alunecă în triumfal?) sau „ușile deschise ale prezentului”. Într-adevăr, am redus bine din poem ca să evit aceste stângăcii și ca să dau poemului o aureolă misterioasă. Pe scurt: sunteți prea generoasă cu el!
Domnule Mureșan,
Vă rog să mă credeți că nu am inițiat acest exercițiu pentru a vă determina „să vă schimbați verdictul”. Ar fi un mare câștig, de exemplu, dacă în viitor ați sta mai mult asupra unui „ansamblu lexematic”, ca să aleg o sintagmă cumplit de neutră, în încercarea de a nu eticheta drept „poezie” ori „produs cultural” ceva ce dvs. socotiți că nu este. Poate în următoarea rotire a cioburilor de oglindă voi spune ce tip de critică prefer eu, dacă m-aș face critic literar. 🙂
Obiecția dvs. că sunt prea generoasă cu Ruben Bucoiu este pertinentă. Însă, trebuie să țineți cont de un lucru: eu nu am purces la o critică a poemului „printre balamalele zborului”. Am arătat câteva posibile receptări, îndeosebi prin metoda comparativă, folosind filtre mai puțin personale, exterioare într-un fel. Dacă aș fi criticat poemul așa cum înțeleg eu exercițiul critic, aș fi evidențiat și punctele forte, și punctele slabe.
Dincolo de acest aspect, ceea ce Ruben scrie în comentariul lui mă uimește și mă intrigă deopotrivă. Ce ne facem în acest caz cu „mijloacele extrem de rudimentare” ale lui Ruben de a explica tabloul, cu „interpretarea puerilă”, cu „lipsa dozei de mister”, cu „parantezele explicative ofensatoare pentru cititor”, cu „alunecarea în triumfal”? Mărturia lui Ruben ne aruncă din mâini lopețile, grebla și orice alte unelte vom mai fi folosit.
Varianta dvs. este și ea „un punct de vedere”. Părerea mea este că, în încercarea de „a da poemului o aureolă misterioasă”, l-ați făcut, de fapt, inaccesibil, ermetic.
E posibil să aveți dreptate. În fond, eu critic de la nivelul la care mă aflu. Mănânc poezie la restaurante de lux. Din acest motiv, mă simt ofensat dacă poetul insistă să-mi explice ceva. Punctul dvs de vedere se susține, dar nu este și punctul meu de vedere. În ce mă privește, încerc să fiu un cititor profesionist de poezie. De aceea instrumentele mele de lucru sunt furculița și cuțitul. Degust poezia (hermeneutic), dar dacă îmi displace ceea ce văd în farfurie (estetic), o dau la o parte. Sunteți prea generoasă, deci, fiindcă îl amăgiți. Ați folosit cuvinte mari și un discurs care, din punct de vedere estetic, depășește până și poezia dânsului. 🙂
Domnule Mureșan,
Ceea ce faceți dvs. nu se numește tocmai critică literară. Sunt note de lectură, sunt opinii de cititor și oricine are dreptul să-și spună opinia. E indezirabil ca opinia dvs. sau a altcuiva să-i reteze din start aripile (ca să fim consecvenți cu vocabulele) potențialului cititor: dacă X afirmă că asta „nu e poezie”, n-are rost să mai pășesc pe acel teren! Iar dvs. nu sunteți un neinițiat. Ca filosof, aveți proprietatea termenilor mai exactă decât a altor cititori. Vă uitați în farfurie, nu vă place ceea ce vedeți, așa că nu mai degustați. Hai să punem și așa problema! Fiindcă, dacă ați citi venind din interiorul textului, altfel ar suna comentariul. În schimb, vă pronunțați definitiv nepermis de rapid, zic eu. Da, suntem prinși în iureșul aberant al contingentului, în vârtejul producerii de texte de orice fel, și-atunci triem după ochi, fiindcă nu mai avem timp să consumăm. Ni se face greață din start, ca să nu spun aprioric, că nu-s sigură că toată lumea pricepe gluma.
Nu încerc să vă schimb, nu încerc să vă determin să vă schimbați părerea! Ar trebui să fiți conștient – până la vârsta asta și cu bagajul lecturilor dvs. – că e nevoie de numeroase păreri critice convergente pentru ca un autor să fie băgat în seamă în vreun dicționar al sau într-o istorie a literaturii.
Accept să punem laolaltă cioburile de oglindă, în speranța că imaginea reflectată de ele ar putea fi (cât) mai completă.
Așa este. Am spus-o și în a doua postare, îmi pare rău că l-am demolat pe Ruben fără să îmi fac explicite motivele (a se citi: fără să fiu cât de cât accesibil – ideatic vorbind – în demersul meu). Este o moștenire pe care încă o duc în spate și de care va trebui să mă debarasez. Sper, totuși, că nu i-am retezat aripile. 🙂
Domnule Mureșan,
Desigur, suntem, inevitabil, și într-o dinamică a aproximărilor! Intuiția mea este că am înțeles motivele pentru care l-ați demolat pe Ruben Bucoiu. Ați avut o miză de la bun început: să-l zguduiți pe Ruben pentru a fi mult mai atent, selectiv, netransparet în viitor.
Poate acest al doilea episod al meu a abuzat de cuvinte mari tocmai pentru a compensa cuvintele mici. Însă eu aș vrea să subliniez că Ruben scrie poezie fără doar și poate și cu siguranță mai este loc de urcuș până la excelență.
Speranţa e bună… 🙂 Niciunul dintre noi nu poate trăi (la maxim) fără speranţă. E drept că „aripilor” le ia mult timp să crească şi pot fi „retezate” repede. Rămâne să vedem dacă am aripi sau nu, dacă (mai) pot zbura sau nu. Speranţa e bună, chiar mai bună câteodată decât realitatea (verificabilă).
Dacă stau mai bine să mă gândesc, dvs. nu v-aţi „atins” de aripile mele, cel mult mi-ati criticat zborul. Vorbiţi despre „demolare”, despre demolarea lui Ruben Bucoiu şi nu a textelor publicate acolo în carte, de parcă eu sunt aşa o şandrama care mă dărâm la prima rafală de vânt vorbit. Mă duce gândul la vorbele deloc prietenoase (batjocoritoare chiar) spuse de Tobia lui Sambalat atunci când Neemia (ăla vechiul) ridica zidul: „Să zidească numai! Dacă se va sui o vulpe, le va dărâma zidul lor de piatră.” (comparaţia e una fugitivă, a nu se înţelege că mă compar cu Neemia)… dar aşa am sezaţia că aruncaţi vorbe, sau mă rog, le alegeţi.
Fiindca, daca ati citi venind din interiorul textului, altfel ar suna comentariul.
As cere o favoare, daca nu-i prea mult, sa dezvoltati aceasta expresie: din interiorul textului. Foarte important punct de vedere pentru mine.
va multumesc.
Dragă Costică,
Când scrii tu un text, el este filtrat – în principiu – prin propria ta viziune despre lume și viață, prin propria sensibilitate creatoare, dacă e vorba de un text literar sau prin propria ta cunoaștere despre un anumit domeniu.
Când citești un text scris de altcineva, există posibiliatea de a interioriza scrierea. Te substitui (atât cât e posibil) celui ce-a scris, filtrezi prin cunoașterea lui, prin viziunea lui, prin sensibilitatea lui cele scrise. În urmă, te pronunți ca un „inițiat”, ca unul care a asumat textul.
Sigur că poți comenta și texte pe care nu le interiorizezi, nu le asumi.
Acum, că ai deschis discuția, mă întreb în ce măsură reușim să interiorizăm și să asumăm textul scriptural. Poate reușim atât de puțin!…
Pingback: Dinamica cioburilor de oglindă (3) | lumea adam(a)ică
Multumesc, la Scriptura doream sa vin, a venit vremea sa ne intrebam: cum citim Scriptura?
Costică,
Fiecare o citește și ia ce-i place.
O citim, dar nu o putem interioriza – e un alt tip de limbaj. Nu ne putem pune în locul celui ce-a scris – el avea parte de revelație directă.
Există o singură șansă ca lectura Scripturii să fie adecvată și asumată: când e de față Duhul Sfânt și ne-o tălmăcește pe loc. De-aici încolo, din păcate, fiecare va ține la tălmăcirea pe care (pretinde că) a primit-o.
Dați-mi motive să fiu mai optimistă! 🙂
Pot sa va dau motivul meu; cand venim la Scriptura, deseori Duhul Sfant are probleme cu noi, El mereu vrea sa ne invete, iar noi pretindem ca stim.
Pana cand nu vede ca sunt pregatit sa invat de la El, am parte doar de intuneric.
De multe ori asteptarea este mai lunga.
Costică, mă recunosc și eu în această ipostază. În același timp, alegerea luminii sau a întunericului e în puterea noastră. Și e subiectul principal al judecății Judecătorului – Ioan 3, 19.
Doamne, iartă-ne!
Fraţi academicieni! Oricum ai da-o, ai răsuci-o sau ai împleti-o de stilictistic sau stilicmistic, dacă amărâtul de cititor prezumţios nu primeşte informaţia esenţială, esenţială, dragi concetăţeni ai Universului P(o)etico-(teo)logic, cum că respectivul înger zboară înainte cu spatele, poemul, în orice variantă gândibilă, ar fi doar uşor fertil-umed, nu apă de ploaie timpurie. Păi poţi rămâne cu impresia, într-o anumită variantă pe care nu voi s-o precizez (deşi nu mi-e deloc odioasă, ci doar rece-igrasioasă, cu fragranţă haikuică de ceai verde demachiant), că fiinţa celestă tranzitează în zbor spaţiul aerian al ipostazei fragile a poetului, mitraliind o fâlfâială ranchiunardă asupra neliniştii meta-fiziologico-fizice a acestuia! Mai grav, în lipsa identificării tipului de sete resimţită în timpul fiorului poetic, cititorul îşi poate face o impresie foarte greşită despre trăirile şi tânjirile angelice. Or, scumpi evaluatori avizaţi ai slovei rubenice, este Evidenţa însăşi faptul că este deosebit de preţioasă indicaţia asupra orientării chipului angelic, căci ochii-i, sugerat pătrunzători, se uită prin poetul străveziu, analizând minuţios trecutul păcătos al acestuia (ceea ce, coroborat cu preştiinţa efectelor devastatoare ce incumbă, precum şi cu indelebila milă divină, în-cheie explicativ taina saturaţiei de cunoaştere a copersonajului principal), dar atrăgându-l mistic pe bietul om asemeni unui magnet zburător – irezistibilă pavăză amiantică între om şi focul durerii veşnice – spre durerea previzibilă, ciclică, inevitabilă dar răscumpărătoare a zborului imposibil, cu faţa înainte, prin focul încrucişat al antiaerienei satanice. În plus, suntem lacunaţi şi de axa comună a fatidicului cardan ceas-ornic al bătăii din aripi, dacă renunţăm a da metronomic de pereţi uşile batante ale saloon-ului în care, zilnic, ritmic, obsedant, înfruntăm pistolarii Răului. Trăgând nemilos dintre balamale, răniţi mortal şi luând-o de la capăt! Nu?
Retractatio: Nu e bine dintre balamale, deoarece uşile batante ne vor oblitera rebarbativ linia de foc. Să facem, deci, un pas, poetic, dar hotărât, înainte!
Pe tine și pe Dorin Mureșan, v-aș provoca la dueT de trâmbițe (varianta la zi a duelului cu pistoale)!
(Promit să mă uit de la distanță, din spatele ușilor închise… de sticlă.)
Dar mai întâi, să știu dacă ești cu poeții ori cu prozatorii.
hAg-nuss-tick-tac, lăsa-i-aș doară pe acadimișeni și-țî răspundî. Io nu știu nice unu, nice altu p-aice.
Da ca tot omu simplu muritoriu, nu complicatu și rapidu ca Paul Walker, fie-i țârfa ușoară și îngeriu zâmbitoriu, io mă-nvoiesc să dovidesc numa că îngeriu fost-o gelosu. VeDeM bine PRoBa (=dovada) jaluziei. Cine-o uitat de Cătălina și Luceafăr has low battery și tre să-și pună iute la-ncărcat memoria. De-aia stătea îngeru cu fața la bietu om (cu minusuri, nezburător și set os).. de-aia nu se putea uita la drumul lui, fiindcă cerșea: „și pentru toate dă-mi în schimb / o oră de iubire!”.
Acest adevăr nu reiese din balamalele poemului, ale zborului, din țâțânile criticii pro (ro) zatoare și ne-acadea-mice, fiindcă venea din trecut, și dacă s-ar fi încumetat careva să-l pună în cuvinte, ar fi stârnit râsul, râsuri, râsetele și râșii. (Un piculeț și ajungeau și rușii.) Prin urmare, îngerul a ales să facă pe dos tot machiajul, în loc de anti-cernes și-a aplicat o loțiu(niu)ne pro-cernes, să se vădească bine cearcănele, în ciuda locului comun al lor în poeziile lui Cristian Bădiliță, Apollinaire și Luminița Urs, să zicem. Apoi îngerul și-a pus rouge-noir, afin de faire tourner Stendhal dans sa tombe. Și în loc de poudre rose, s-a nisip-at, doar-doar va mai scăpa PreaMarele câteva particule din el în istorie.
Pentru cititori, nu-i povară trecutul, prezentul și viitorul, fiindcă de mult au intrat în centrifugă. E totuna dacă-s la bază ori în vârf. Singura dificultate e să priceapă de ce-i jignește sinele poe-tic ruby-nian cu imitația atât de aproape de perfecțiune, că se con-fundă cu originalul.
Io deschid ușa să-nceapă Eugen Ionescu Lecția și să ne lămurească dacă îngerul avea un ochi roșu și unul alb. Apoi îl convoc pe Străinul lui Camus să verse măcar o lacrimă din Lacrimi și sfinți de Cioran la înmormântarea bietei ființe hibride umano-angelico-(re)cognoscibile numai de locuitorii Citadelei lui Saint-Exupéry, când se va termina Călătoria de la capătul nopții a lui Céline, după ce vom fi câștigat Jocul cu mărgelele de sticlă cu Hesse, pe Al cincilea munte al lui Coelho și vom zbura triumfal Pe aripile vântului împreună cu Margaret Mitchell.
Pingback: „…am cântat, cu stele hrănindu-mă!” | călătorru'