„De dragoste” – Nichita Stănescu

DE DRAGOSTE

Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mîna ei luminoasă
demult m-a uitat, –
demult s-a uita şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
şi scrâşnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură
dar ea ştie că eu nu râd
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasă
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.

Cuprinsă în volumul „În dulcele stil clasic” (1970), poema „De dragoste” a lui Nichita Stănescu aduce înaintea lectorului un prezent al firii în care antinomiile se transcend graţie impulsului vital dăruit de lumina întrupată : „dulcea luminii făptură”. Acest impuls generează sensul trăirii – „eu numai pentru ea trăiesc”, dincolo de uimirea prezentului lui „a fi” care cadenţează întâiele sale volume de poezii: „Ce bine că eşti, ce mirare că sunt”.

Dacă în aceste prime volume se remarcă îndeosebi efortul unei întemeieri a lumii, a lui „a fi”, pornind de la ceea ce este cognoscibil (situarea omului in cosmos – a fi, a rosti, a iubi, chiar printr-o interogaţie semiologică permanentizată – în ce măsură cuvintele pot „acoperi” lucrurile, sentimentele, stările fiinţei), în volumele următoare, accentul se mută pe ceea ce e, ce poate fi re-cognoscibil.

Cuvintele nu sunt suficiente pentru îndeplinirea acestui act al recognoscibilităţii. Arbitrarietatea lor, discontinuitatea dintre semn şi realitatea numită de semn sunt transgresate datorită nevoii de autonomizare a cuvintelor. Corespondenţele între cele două forme de manifestare (manifestarea lingvistică şi cea extralingvistică) sunt cu totul aleatorii, violentează instituirea sensului, nu mai pot rosti situarea axiologică, teleologică a fiinţei în cosmos.

Chiar recurgând la un limbaj mereu înnoit (după ce el a fost în prealabil desfiinţat), omul se descoperă suspendat şi fără cuvânt (între „Sunt nenăscut” şi „N-am unde să mor”, în vreme ce „Cuvintele fug, se fac străvezii”). De aceea e nevoie de „necuvinte”, de un „laser” lingvistic / care să taie realitatea de dinainte, / care să topească şi să străbată / prin aura lucrurilor” („Necuvinte”), adică de Cuvântul de la începutul lumii şi fiinţei, cel care a ordonat şi continuă să ordoneze experienta vieţuirii umane.

Dacă într-o primă etapă a creaţiei stănesciene, obiectele, fiinţele, fenomenele sunt (re)numite printr-un intensiv şi necesar proces de metaforizare (care rimează cu primatul sufletului), aşa cum remarca si Cristian Moraru în studiul „Nichita Stănescu – Sistemul poetic”, mai târziu, metafora (figura analogică) va fi înlocuită de metonimie (figură bazată pe contiguitate). Se produce aşadar, în creaţia stănesciană, o mutare a accentului de la sentiment la gândire, primatul sufletului fiind înlocuit cu primatul spiritului. Volumul „În dulcele stil clasic” face parte din această ultimă etapă.

În poemul „De dragoste”, prin recurgerea la sinecdocă (tot figură a contiguităţii), poetul urmăreste să şi-l apropie pe „celălalt”, o alteritate în care sinele caută să se regasească, după ce a luat cunoştinţă de sine însuşi. Este o modalitate de transgresare a categoriilor animat-inanimat, animat (+uman)-animat (-uman): „ceafa scaunului”, „părul ei negru este supărat”, „mâna ei luminoasă / demult m-a uitat”, „îi arăt dinţii din gură”. Alteritatea este „ea”, „dulcea făptură a luminii”, cu care eul poetic caută să restabilească o unitate, depăşind obstacolul reflexiei, trecând peste bariera impusă de imaginea reflectată în oglindă, care se răsfrânge asupra celui situat în faţa ei, cenzurându-i accesul dincolo („mie pe mine mă înfăţişează”).

Acest efort de regăsire a propriei identităţi în celălalt capătă o dimensiune teleologică – „eu numai pentru ea trăiesc”, integrată unei „fiziologii” spirituale de aceea titlul „De dragoste” – ceea ce înseamnă a reface unitatea primordială sine-lumină – „eu ma înec în lumine”, „mâna ei luminoasă”, „dulcea luminii făptură / mie, pe mine mă înfăţişează”, chiar dacă acest proces înseamnă anihilarea, „înecul”, moartea fiinţei.

Indicii temporalităţii, aparent „pluriorientaţi” (demult, crugul anului, pe când) impun finalmente un prezent reiterat la nesfârşit (ea stă, părul este supărat, mâna atârnă, eu mă înec, scrâşnesc, îi arăt dinţii, ea ştie, eu nu râd, ea mă înfăţişează, eu trăiesc), pentru că trecutul („demult m-a uitat”), înecul, fiorosul, scrâşnirea au fost surmontate prin găsirea sensului vieţuirii şi prin canalizarea energiei vitale în direcţia sensului descoperit: „numai pentru ea trăiesc”.

Tensiunile contradicţiilor: mă înec / trăiesc, îi arăt dinţii / dar nu râd, fiorosul / cerescul sunt sublimate. Sinele supravieţuieşte morţii simbolice în lumină : „mă înec în lumine” şi continuă să fiinţeze după refacerea unităţii cu „făptura luminii”. Predominantă, sinecdoca orientează discursul liric în sensul amintit mai sus, acela al primatului spiritului. El se
defineşte definind ceea ce îl înconjoară, se pierde în alteritate, în „celălalt”, în „ea”, pentru a se regăsi.

RODICA BOGDAN