un (alt) susur blând

 

Despre asta aș scrie la nesfârșit, despre bucla atemporală în care cerul se deschide peste pământ, mântuind istoria cu eternitatea.
Despre emoțiile atât de convingătoare, cât să poată fi înrămate și expuse în galerii de artă încă neinventate.
Despre dumnezeirea cuprinsă neașteptat într-un (alt) susur blând, nefiresc de aproape.

Am intrat în apartamentul femeii cu o strângere de inimă, știind că vizităm o persoană atinsă de o boală necruțătoare. Ne-am găsit câte un locșor în sufragerie și ne-am aciuat fiecare în tăcerea lui mai mult sau mai puțin expresivă.

Apoi a fost adusă frumoasa doamnă într-un scaun rulant. O doamnă mai în vârstă, pe care boala o făcea să pară mult mai tânără. Pe chipul ei nu se citea încrâncenarea sau tristețea. Dimpotrivă, o seninătate nelumească îi dădea o aură de icoană.

Am încropit un dialog… cu sincopele inevitabile.

Poate cel mai mult doare absența minunii…

Notă: Lamentația e necesară la răstimpuri, dar nu trișează procesul sublimării durerii, nu se împrietenește cu instantul. De altă parte, celui ce o citește îi urez să vadă cu duhul că „toate lucrurile s-au făcut noi”.

*

A plecat la cele veșnice o colegă.
Mai mult decât o colegă.
Mult prea devreme.
Dureros de aproape.
De o frumusețe, eleganță și noblețe inegalabile.
Cu simțul umorului, cu elan vital.
Cu frică de Dumnezeu infinit.
Pe când medicii îi dădeau vești rele, găsea forța să-i încurajeze pe alții.
Am crezut până în ultima clipă că se va întâmpla o minune.
Că o voi vedea iarăși pe picioarele ei, împrăștiind, cu grație, veselie și încredere.
Am stat lângă patul ei, am luat-o de mână.
Era sedată, respira cu dificultate.
Am recitat în șoaptă Isaia 53.
Aș fi vrut să se-ntâmple minunea: „și prin rănile Lui suntem tămăduiți”.
Dar n-a fost să fie.
Am recitat Psalmul 23.

Cât zece infinituri

Unele operații matematice sunt de nescris. Când înmulțești mulțumirile de zece ori, rezultatul e imposibil de redat grafic. Mulțumirile se pot înșira la infinit. Și n-are niciun rost să scrii zece infinituri. 

Scriu aceste rânduri în primul rând ca ofrandă Celui care a hotărât în dreptul meu viață.

Sunt o minune care pășește pe propriile-i picioare, o făptură care continuă să respire, să alerge, să gândească, să lupte, să plângă, să râdă, să creadă și să iubească.

Au trecut zece ani și un pic de la intervenția chirurgicală majoră pe care am suferit-o – extirparea unei tumori cerebrale.

Uneori îmi place să spun că am doar zece anișori… Și nu e neapărat o greșeală. Viața de după o operație pe creier e nou-nouță în multe privințe. Dacă nu mă credeți… sau mai bine nu.

Celor care au fost alături de mine în acea perioadă critică le ofer ocazia de a mă acompania și în mulțumirea și recunoștința față de Autorul acestei minuni.

Doar El merită aplauze la scenă deschisă.

Chiar dacă am tăcut pe blog, am continuat să povestesc despre lucrările Lui cu oameni reali, în întâlniri față în față.

Cred că darurile ni s-au dat spre folosul altora… Și darul vieții reînnoite e spre folosul oricui.

Mulțumiți împreună cu mine pentru viață și Viață! Cât zece infinituri.

 

Ruben Bucoiu – Garderoba de aripi (2021)

Așa am început Cuvântul introductiv la al treilea volum de poezie publicat de Ruben Bucoiu, Garderoba de aripi (Editura Universitară, 2021). 

Inevitabil cathartic se întrețes limita cu infinirea, suferința (i)mobilității cu euforia zborului în volumul Garderoba de aripi al poetului Ruben Bucoiu. El statuează ca motto: „omul se naște ca să zboare, de aceea suferă”, (re)semantizând un vers din cartea Iov: „Omul se naște ca să sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare” (Iov 5 :7). 

De aceea are nevoie omul de o garderobă întreagă de aripi, ca să alinieze nașterea cu moartea, iar între ele și dincolo… (ne)Cuprinsul mântuitor. Ca să le asorteze fiecărei interogații și să escaladeze micimea recurentă, rămășițele perceptibilului cu zborul necenzurat și revelator. Înlănțuirea vocabulelor, filtrată prin sensibilitatea creatoare, nu se lasă decriptată până la capăt, fiindcă miza e ca lectorul să fie atras, furat de joc, să îmbrace haina unui veritabil homo ludens (Huizinga), să-și tot încerce aripile până le nimerește pe cele ideale. În ciuda faptului că țarcul contingentului e definitoriu incomod, lectorul trebuie să participe, nu să viseze. […]

Iată doar secvențe de zbor incipient:

lucrez la un vis – nimic nou /  poate-i ca și la tine / mă ține de fraier, de prost / nu mă plătește / mă vrea voluntar / oricând, oricât / inconștient și viu / de-mi poți pune pastă de dinți / pe deget / sau spumă de ras în palmă  (de-terminat)

„mânci calule ovăz?” s-a-nclinat / dâra lăsată în palmele Domnului / de scrisul hățurilor de care a tras / scânteietorul zâmbet al unui răspuns / la rugăciune / de atunci tot aleargă  / sub biciul vitezei / nechezând din când în când  / lumina din ochiul cititorului (povestea hergheliilor)

Lectura integrală a poemelor aș asemăna-o sărbătorii (de)pline, cea care nu ignoră sau exilează istoria, ci o resemantizează salvator. 

Căutați Garderoba de aripi a Călătorrului, căutați cu înțelepciune și conștiinciozitate aripa care vi se potrivește cel mai bine! Cu siguranță o veți găsi și veți fi surprinși de reduplicarea ei indefinită… ca la înmulțirea miraculoasă a pâinilor!

.

A apărut „Personajul și persoana” de Paul Tournier

Scriam aici despre cartea lui Paul Tournier, Personajul și persoana. Iată că a trecut mai bine de un deceniu până să am ocazia să țin în mână cartea. Și peste acest deceniu a făcut punte Editura Decenu.eu.

paul_tournier

Tuturor celor implicați în a scoate de pe linia moartă publicarea cărții le transmit felicitări și recunoștință. E o mică-mare minune! Țin minte că traducerea s-a făcut într-o vreme când conta să ai pe raftul bibliotecii dicționarele în format tipărit, cât mai la zi dacă era cu putință, când nu aveai acces la dicționare performante online. De aceea, editarea, corectura, redactarea indexului, tehnoredactarea și toate celelalte intervenții asupra textului sunt deosebit de valoroase și absolut necesare pentru a-i spori calitatea și impactul asupra cititorilor.

Pentru a vă îmboldi la achiziția și lectura ei, aș reitera parțial ultimul pasaj din postarea mea de acum mai bine de 12 ani:

Personajul şi persoana este o carte scrisă la modul practic, există o serie de exemple, nu se face abuz de termeni ştiinţifici… Modelul propus este unul general valabil: orice om e deopotrivă persoană şi personaj. Pentru a avea un dialog semnificativ cu celălalt, e nevoie de „contact personal” – sintagma se referă la capacitatea interlocutorilor de a prinde persoana celuilalt, de a trece dincolo de aparenţe, dincolo de personaj, de a surprinde esenţa făpturii. Suntem capabili de dialog personal în măsura în care răzbate în noi prezenţa Persoanei, a lui Dumnezeu.

.

foto