sfințenia ca verb

Și la 25 de ani după ce s-a alăturat corului de îngeri din cer, Mama mea e o prezență luminoasă în inimile celor ce au cunoscut-o.

Acum un an am fost în Statele Unite, am vizitat câteva biserici românești, și am rămas uimită de faptul că oamenii își aminteau de Ea. Ba chiar mi-au spus întâmplări din viața lor, în care credința Ei s-a manifestat vizibil și transformator, întâmplări despre care nu auzisem până acum. „Nu cumva ești fata lui…?” – auzeam mereu când cineva mă saluta.

Și-atunci m-am întrebat ce viață poți duce, dacă și la un sfert de secol după ce nu mai ești… în trup, oamenii nu te uită și vorbesc despre tine și viața ta exemplară.(?)

Sigur că noi evităm să-i numim sfinți pe cei ce sunt în viață.

Reclame

(ne)convențional

La-nceput de an, re-citesc convenţia unui timp verbal, de Ruben Bucoiu. Urările convenționale le veți subînțelege.

(paran)teze

Zise Adămioara:

„De aceste sărbători, fie ca Lumina Lui să ne fie (a)casă!”

Iar eu încep să mă întreb cum e cu (paran)tezele generaționale:)…

Sărbători cu belșug de adorare!

 

(in)egal

=

ca și cum ți-aș fi văzut numele alb pe o coamă de verde.

n-avea litere, dar semnele-i grafice se înlănțuiau ordonat într-o limbă necunoscută.

îmi amintesc bine sedila, leagănul de căciulă pe a, două puncte și, poate, un apostrof.

nu înțelegeam minunea prin care-l puteam rosti clar și răspicat.

(ne)mireasă

„Îşi uită fata podoabele sau mireasa brâul? Dar poporul Meu M-a uitat de zile fără număr.” (Ieremia 2:32)

Mireasa Mea se desfată cu mângâierile ibovnicilor, în vreme ce ține scrisoarea Mea de dragoste ascunsă între faldurile poalei.

Nici nu știe citi, nici nu vrea să învețe.