Unele operații matematice sunt de nescris. Când înmulțești mulțumirile de zece ori, rezultatul e imposibil de redat grafic. Mulțumirile se pot înșira la infinit. Și n-are niciun rost să scrii zece infinituri.
Scriu aceste rânduri în primul rând ca ofrandă Celui care a hotărât în dreptul meu viață.
Sunt o minune care pășește pe propriile-i picioare, o făptură care continuă să respire, să alerge, să gândească, să lupte, să plângă, să râdă, să creadă și să iubească.
Au trecut zece ani și un pic de la intervenția chirurgicală majoră pe care am suferit-o – extirparea unei tumori cerebrale.
Uneori îmi place să spun că am doar zece anișori… Și nu e neapărat o greșeală. Viața de după o operație pe creier e nou-nouță în multe privințe. Dacă nu mă credeți… sau mai bine nu.
Celor care au fost alături de mine în acea perioadă critică le ofer ocazia de a mă acompania și în mulțumirea și recunoștința față de Autorul acestei minuni.
Doar El merită aplauze la scenă deschisă.
Chiar dacă am tăcut pe blog, am continuat să povestesc despre lucrările Lui cu oameni reali, în întâlniri față în față.
Cred că darurile ni s-au dat spre folosul altora… Și darul vieții reînnoite e spre folosul oricui.
Mulțumiți împreună cu mine pentru viață și Viață! Cât zece infinituri.