Spre Ithaca


Am primit poezia de mai jos de la o prietenă (cadru universitar în Franța). Nu auzisem de Cavafy, așa că am purces la lectură fără „constrângeri”, să zicem, fără informații despre autor, operă, perioadă etc. Iată:

Ithaka

As you set out for Ithaka
hope the voyage is a long one,
full of adventure, full of discovery.
Laistrygonians and Cyclops,
angry Poseidon—don’t be afraid of them:
you’ll never find things like that on your way
as long as you keep your thoughts raised high,
as long as a rare excitement
stirs your spirit and your body.
Laistrygonians and Cyclops,
wild Poseidon—you won’t encounter them
unless you bring them along inside your soul,
unless your soul sets them up in front of you.

Hope the voyage is a long one.
May there be many a summer morning when,
with what pleasure, what joy,
you come into harbors seen for the first time;
may you stop at Phoenician trading stations
to buy fine things,
mother of pearl and coral, amber and ebony,
sensual perfume of every kind—
as many sensual perfumes as you can;
and may you visit many Egyptian cities
to gather stores of knowledge from their scholars.

Keep Ithaka always in your mind.
Arriving there is what you are destined for.
But do not hurry the journey at all.
Better if it lasts for years,
so you are old by the time you reach the island,
wealthy with all you have gained on the way,
not expecting Ithaka to make you rich.

Ithaka gave you the marvelous journey.
Without her you would not have set out.
She has nothing left to give you now.

And if you find her poor, Ithaka won’t have fooled you.
Wise as you will have become, so full of experience,
you will have understood by then what these Ithakas mean.

.

Aici găsiți, la subsolul paginii, și alte traduceri.

Mi-a plăcut poema. Poate fiindcă la sfârșitul ei am avut sentimentul că suntem mai mulți care ne îndreptăm spre aceeași Ithaca, însă drumul fiecăruia e diferit. Textul are anumite transparențe, dar și adâncimi atrăgătoare. Călătoria e totul, însă ea poate fi „presărată” cu mai multe sau mai puține obstacole, cu mai mulți sau mai puțini monștri, după cum le dăm sau nu voie să se aciueze în gândurile și sufletul nostru. Deși suntem „conjurați” să nu pierdem din vedere ținta, destinația: Keep Ithaka always in your mind, răsplata sigură e călătoria însăși. Nu trebuie să așteptăm vreun premiu special la destinație.

(Nu pot evita câteva déjà vu-uri.)

Am căutat ulterior informații despre poet. Printre altele, am aflat că era homosexual declarat și chiar avea o serie de poeme pline de senzualitate promovând same-sex love.

V-aș întreba acum dacă o astfel de informație ar schimba cu ceva provocarea acestei lecturi – a poemului Ithaka adică.

Sigur, există o serie de mari artiști care au avut aceeași orientare sexuală. Cum ne raportăm la creațiile lor?  Le punem deoparte, le banăm, nu ne-apropiem prea tare să nu ne „molipsim” ori să nu ne „spurcăm” datorită conduitei artistului? Sunt „ilegitime” emoțiile estetice în fața acestor opere?

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

25 de răspunsuri la Spre Ithaca

  1. marinelblaj zice:

    Adama dragă, repui în discuţie o temă foarte controversată… Mai ales pentru creştini… Şi mai ales că e „plină” lumea artistică de astfel de cazuri (nu mă refer strict la homosexualitate, ci la moralitate, în general). O înşiruire de nume, la întâmplare, şi e suficient: Platon, Goethe, Wilde, Mercury, Morrison, Villon, Păunescu… Homosexualitate, droguri, promiscuitate, imoralitate în general şi totuşi… artă şi valoare!
    Personal, eu nu cred că sunt „ilegitime” emoţiile estetice în faţa operelor acestora! Dacă nu sunt capabil să ma opresc la operă, fără să aprob comportamentul autorului, atunci cred că îmi lipseşte ceea ce se cheamă discernământul. În fond, de unde ştiu ce „apucături” are cel care a făcut pâinea pe care o pun zilnic pe masă?

    • A.Dama zice:

      Marinel,
      Partea asta cu: „de unde știu ce apucături are cel ce a făcut…” orice lucru de care mă folosesc e o provocare ce nu m-a ocolit. În privința bucatelor, e relativ simplu. Binecuvântez acele bucate, cu credința că orice ar fi fost rău sau nepotrivit pe traseul producției, transportului, comercializării lor (etc.) să fie fără efect. Obiectele pe care le folosesc, nu le binecuvântez chiar tot timpul, dar am remarcat că cele binecuvântate au o durată de funcționare mai mare. 🙂
      Revenind la oile noastre, apreciez părerea ta sinceră, condensată. Vrând-nevrând, ne aflăm în situația de a separa opera de autor. Nu că ar fi posibil, dar e limpede că, în funcție de mulțimea informațiilor despre autor-operă, emoția estetică poate fi dirijată pe un făgaș sau altul. Până într-un punct, nouă ne revine răspunderea pentru ce fel de opere „consumăm” (dacă tot e vorba de „societate de consum”). Dar și mediile educaționale impun consumul unor astfel de opere, așa că… nu ne rămâne decât să folosim discernământul pomenit de tine…

      • marinelblaj zice:

        Da, Adama, cu „produsele de consum” e oarecum simplu, dacă aplicăm metoda binecuvântării. La „produsele artistice” nu merge? Plecând de la ideea separării operei de autor, personal am făcut mereu acest lucru. M-am ferit să asociez poezia lui Villon cu personajul, am procedat la fel cu „boierul” Alecsandri, mi-a fost mai greu, recunosc, cu Păunescu şi, mai ales în domeniul muzical, n-am avut niciun fel de problemă în a „consuma” ceea ce este cu adevărat muzică disociindu-mă categoric de „apucăturile” creatorului ei…
        Ca o opinie personală, dacă tot e momentul sincerităţii ;), mă deranjează teribil ideea muzicii care transmite sentimente satanice „transportate” prin ritmuri sau succesiuni de sunete (am citit câteva lucrări). Şi mă deranjează nu pentru că ideea nu ar fi valabilă, ci pentru că se pretinde aplicabilitatea ei universală. Faptul că unii sunt „slabi de înger” şi pot fi influenţaţi nu cred că poate constitui o regulă. Aşa cum spuneai, mediile educaţionale sunt decisive! Dar le folosim? Cum? Mă doare că, datorită acestei idei preconcepute, avem atât de mulţi tineri care habar nu au de Emmerson, Lake&Palmer, de exemplu, dar „consumă” Christina Aguillera doar pentru că nu-i nimic rău în versurile pieselor ei. Of, câte aş scrie pe tema asta… 😦

        • A.Dama zice:

          Marinel dragă, sigur că merge și la produsele artistice. Nu trebuie decât să conștientizăm că e nevoie să binecuvântăm ceea ce ascultăm, citim, privim etc. Și poate riscul principal ar fi nu că ne-am molipsi de apucăturile imorale ale celui ce a creat o piesă, a scris o carte sau a pictat un tablou, ci faptul că ne așezăm alături – „pe scaunul celui batjocoritor”. (Asta ne reproșa mami când mergeam la cinema.)
          Prima dată când am decis să binecuvântez fiecare carte pe care o citesc a fost după ce-am parcurs „Pendulul lui Foucault” de Umberto Eco. Mai târziu, când am avut oportunitatea de a corecta niște cărți și a câștiga ceva bani, mi-am dat seama că nu voi putea face corectura pur și simplu fiindcă nu voiam să mă expun acelui tip de discurs. Dar a fost decizia mea, așa cum fiecare avem de decis în dreptul nostru cum ne raportăm la un produs artistic sau altul. Da, și o comunitate poate decide ce e permis și ce nu, însă de obicei regulile sunt… pentru a fi încălcate.
          Iar cu piesele muzicale și cu versurile lor, am auzit și eu „de la bătrâni” că multe au fost închinate stăpânului lumii acesteia, că nu e bine să le ascultăm – generalizând, incluzându-le pe toate în aceeași oală, așa cum spui tu. Ba chiar și pe cele creștine, dacă erau în engleză, iar frații mai în vârstă nu înțelegeau cuvintele lor.
          Am continuat să ascult, dar nu ostentativ, ca să nu-i ispitesc pe cei ce aveau altă opinie.
          Astăzi, în schimb, e o invazie de muzică, așa încât nu te mai poți feri să nu fii expus. În supermarketuri, dacă stai o jumătate de oră, sau în mijloacele de transport în comun, vrând-nevrând asculți ce vine la rând – după preferințele a-muzicale ale celor ce apasă butonul „play”.
          Și, până la urmă, mulți socotesc că dacă un gen de muzică e popular, e și bun. Cum să mai separe calitativ piesele? Cine și unde (se) face educația pentru a fi apți să distingem calitatea de necalitate?

          • marinelblaj zice:

            Ştii, Adama, e ca în reclama aceea la biscuiţii „Oreo”… „e foaaaarte complicat”! Aş compara „aventura” în lumea artelor „păgâne” cu ideea de a escalada Everestul. Eşti pregătit pentru aşa ceva, nu te învinge muntele. Eşti „amator”, mori. Tocmai de aceea insistam pe ideea de educaţie. Care trebuie să înceapă cu ceea ce cred, cu credinţa mea. Educaţia artistică e necesară şi ea. Dacă nu sunt în stare să admir un tablou cu nud fără să păcătuiesc, să ascult o piesă muzicală laică fără să mă contaminez, înseamnă că lumea mă va „ucide” spiritual oricum, până la urmă. Apoi, poate că „reţeta Mitridate” poate funcţiona, „otrava” în mijlocul căreia trăim nemaifiind eficientă.
            Mă tem că problema „scaunului celui batjocoritor” nu presupune asceza totală, ci se referă mai degrabă la cantonarea în mediul vicios. În fond, „mergeţi în toată lumea” nu se referă la o lume curată… Mă gândesc că e vorba în acest subiect despre nişte nuanţe extrem de delicate, care nu au cum să fie la îndemâna oricui fără condiţiile minime de mai sus…

            • A.Dama zice:

              Așa e, Marinel, e foaaarte complicat. :))
              N-aș vrea să personalizez în exces răspunsul, dar am crescut într-o casă cu 16 copii. Am primit toți aceeași educație, am avut aceleași modele, am trăit aceleași minuni, însă nu mergem toți în aceeași Direcție. Deocamdată. Educația are un cuvânt greu, hotărâtor, negreșit.
              Ceea ce am constatat eu de-a lungul anilor este că educatorii – părinții, liderii spirituali – limitează expunerea la otrăvuri în ce-i privește pe copiii proveniți din familii de credincioși. Pe principiul – au gustat alții, e limpede că rău -, nu mai sunt lăsați copiii să se convingă pe propria piele că Everestul e ucigător.
              Iar în privința așezării pe scaunul celui batjocoritor, m-am gândit de multe ori că Isus S-a așezat la masă cu vameșii și cu păcătoșii, fără să Se contamineze. Cum ar fi să nu ne contaminăm nici noi de răul din jur?

            • marinelblaj zice:

              Mda… Adama, fără îndoială că doar educaţia primită nu poate fi suficientă. Cum spui, are un cuvânt greu, hotărâtor, dar am suficiente exemple în care am văzut cât de „ucigătoare” poate fi şi protecţia excesivă. Una dintre rudele mele foarte îndepărtate îşi culca şi noaptea copii cu căciuliţă pe cap, „să nu răcească”. Rezultatul? Se îmbolnăveau şi dacă deschideau doi colegi gura, simultan! Era curent! 😀 Caz absolut real… exagerarea îmi aparţine! 😀

            • A.Dama zice:

              Marinel,
              De vreme ce-s mai puțini, ne-ar fi mai ușor să-i numărăm pe cei ce îndrăznesc să lase „frâul” mai moale. Cu toate riscurile asumate…
              Până la urmă, oricât i-am păzi pe copiii noștri, este Unul Singur care poate fi cu ei chiar în fiecare, fiecare minuțel și secundă a vieții. Mai bine luăm Credința și de-o toartă, și de cealaltă. Cu încredere. 🙂

  2. convietuire zice:

    Nu cred că sunt ilegitime. Creaţia e creaţie. Arta e artă. Pare simplist, dar chiar nu mă interesează că un anume artist (bărbat) „doarme” noaptea alături de un bărbat sau, bunăoară, lângă trei, patru… femei. (o să-mi sară-n cap acu’ o grămadă de oameni „puri”)
    Am auzit şi eu comentarii dintr-acestea: nu fac una sau alta şi nu vorbesc DELOC cu x sau y pentru că mă „spurcă”, ori mă „sminteşte” (cum se spune la noi, la ortodocşi). Cred că altele sunt cele care ne smintesc, dar ne e greu să recunoaştem…
    Zile frumoase, A.Dama!

    • A.Dama zice:

      Dragă Oana,
      Am înțeles. Și mulțumesc pentru că ai formulat o opinie vizavi de aceste întrebări. Până la urmă, e alegerea fiecăruia dacă cercetează totul și… păstrează ce e bun, nu-i așa? 🙂

  3. liviuspuraci zice:

    Imi amintesc o strofa dintr-o poezie pe care am citit-o cu multi ani in urma, dar cred ca tema poeziei expusa de tine merge pe aceeasi directie. Nu mai tin minte autorul, dar voi cu siguranta il stiti.
    Aceasta-i legea firii mereu vie;
    Ai cucerit un pisc? te-asteapta altul,
    Dar niciodata n-ai s-ajungi inaltul
    Ideal, spre care aspiram de-o vesnicie.

    • A.Dama zice:

      Livius,
      Interesantă completarea ta cu versuri! Că doar atunci când ajunge Acolo, n-am mai vrea decât să ne odihnim mulț și bine, nu să o luăm de la capăt. Nu știu ale cui sunt versurile, dar sunt pe înțelesul nostru. 🙂

  4. marinelblaj zice:

    Revin, Adama, cu un gând provocat de postarea ta… Mi se pare mult mai periculoasă teama de… teama de emoţiile „ilegitime” în faţa operelor artistice ale artiştilor „discutabili”. Mi se pare că poate ascunde (şi) o doză de ipocrizie (într-o formă posibil inconştientă) mai periculoasă decât emoţiile în discuţie…

    • A.Dama zice:

      Marinel,

      Da, este și ipocrizie, mai ales că nu am recunoaște ușor, de față cu oricine, că am ascultat și aia, și cealaltă, că am văzut și de-alea, și de altele.
      (Am mai scris pe blogul ăsta că pe la 14 ani aveam două caiete de poezie scrisă de mine, unul conținea poezii pe care le puteam recita în biserică, iar celălalt, poezii pe care le puteam citi la școală. Ipocrizie? Inconștientă?)

      • marinelblaj zice:

        Dacă ai fi avut talent la pictură şi ai fi pictat un tablou cu un peisaj, ar fi fost potrivit pentru biserică? (Mă rog, în unele biserici există aşa ceva în spatele baptistierului :D) Dacă eu compun un cântec de dragoste pentru soţia mea, sau îi dedic o poezie, e păcat, e lumesc? Sufletul meu evoluează pe ambele dimensiuni, verticală şi orizontală, şi a pretinde doar existenţa celei verticale chiar că e ipocrizie…
        Am văzut copaci bine înfipţi pe stâncă rămaşi în picioare şi vegetaţie „pipernicită” prăpădită de furtuni. Ambele categorii erau pe stâncă. Rădăcinile, însă…

        • A.Dama zice:

          Marinel, un răspuns monosilabic n-ar fi eficient. E nevoie de contextualizare, de nuanțe. „Orice faceți, să faceți ca pentru Domnul…” Romanul meu de dragoste poate fi scris ca pentru Domnul. Sau tabloul pictat, chiar dacă e altceva decât un peisaj frumos. La fel și piesa compusă pentru cineva drag.
          „Dar, dacă va face cineva să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră mare de moară şi să fie aruncat în mare.”
          Aici e grija mea. Că „nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”, că nu pot simți decât cu simțurile mele” – ca să-l parafrazez pe Camil Petrescu. Iar încredințarea mea poate fi pricină de păcătuire pentru fratele meu.
          Atunci nu-mi rămâne decât să aleg Cui dau socoteală de ceea ce fac.
          Da, soluția cu rădăcinile bine înfipte în stâncă e viabilă, fezabilă. Numai să reușească! Nu e vina Stâncii, dacă nu se prind toți de ea trainic…

          • marinelblaj zice:

            Dificilă problema cu „dacă va face pe cineva să păcătuiască…” Vezi, eu cred că e o „cheie” în afirmaţia aceasta a Domnului, respectiv acel „a face”. De prea multe ori punem accentul exagerat pe cel care „provoacă” păcătuirea, uitând că există şi o responsabilitate a celui ce păcătuieşte „din cauza…” Uite, ducând lucrurile în extrem, dacă eu sunt o persoană foarte plăcută (folosesc persoana întâi pentru a facilita ideea :D) sunt eu de vină că alţii ajung să mă placă într-un mod vecin cu păcatul? Şi nu mă refer strict la aspect fizic, dar… Ştii, asta îmi aduce aminte de dialogul dintre cele două soţii, în care prima spune: „Soţul meu e un om şi jumătate!”, la care răspunsul celei de-a doua este: „Of, nici al meu nu e întreg!”
            Grija aceasta excesivă faţă de slăbiciunea altcuiva poate ajunge extrem de dăunătoare. „Est modus in rebus” cred că ar trebui aplicat şi aici. Faptul că eu mă port politicos cu soţia mea o poate face pe o altă soţie să-şi urască şi mai mult soţul nepoliticos, nu? Asta ca să „tuşez” şi mai mult ideea…

            • A.Dama zice:

              E drept, Marinel, că uneori suntem prilej de păcătuire prin simplul fapt că existăm într-un anumit spațio-timp.
              Și e bine punctată răspunderea celui ce păcătuiește – indiferent de prilej.
              Din acest motiv ziceam mai sus că nu-mi rămâne decât să aleg Cui dau socoteală, fiindcă, dacă îmi limitez TOATE acțiunile datorită grijii față de „acești micuți” și slăbiciunile lor – apropo, cine sunt „acești micuți”? -, atunci s-ar putea să nu fiu în consens cu El, ale Cărui gânduri sunt mult prea diferite și depărtate de gândurile noastre.
              Da, există o măsură în toate – dar acea măsură e a omului.
              Aș ieși puțin din sfera artisticului, să iau un exemplu de bunuri de consum care vin „la pachet” cu prejudecățile aferente. Într-o vreme, circula prin biserica noastră îndemnul să nu cumpărăm produse Procter&Gamble, fiindcă cei din conducerea companiei îi susțin pe homosexuali. Câți au verificat informația? Mai puțini decât cei care s-au conformat zvonisticii. A scăzut calitatea produselor prin faptul că n-au mai fost cumpărate de acești oameni? În niciun caz. La fel cum nu scade valoarea textului lecturat, dacă aflăm că autorul lui era adeptul unei etici păguboase.
              Îmi lipsesc acum niște concluzii. 😀

            • marinelblaj zice:

              Da, Adama, ar fi necesare nişte concluzii… Eu le simt lipsa de prea mult timp. Ştii, există expresia aceea cu „destupat la minte” şi, gândindu-mă la ea, mă frământă ideea că unii au ajuns în loc de concluzii la… ocluzii! 😀
              Cred că fuga de răspunderea despre care vorbim este cea mai proastă soluţie, mai ales că ea creează un anume confort. Ori, Domnul se ruga: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău”… Ceea ce poate fi de folos este oarecum similar costumelor de protecţie ale scufundătorilor, care îi protejează de presiune şi temperaturi scăzute…

            • A.Dama zice:

              Marinel dragă, și scufundătorii despre care ai pomenit tu se avântă la adâncimi mai mari numai după antrenament îndelungat și experiență acumulată. Cam tot așa ar fi și pentru credincioși. Cu cât sunt mai căliți în lume, nu afară din ea, cu atât vor fi mai eficienți – în hăurile întunecate. O lumânare poate arde în întuneric, acolo unde nu ajunge Soarele, zicea Octavian Paler.
              Dacă ar fi să răspund la întrebarea din postare, aș zice: Nu, nu sunt ilegitime emoțiile estetice.
              Însă, dacă un produs artistic sfidează manifest o morală – pe care am asumat-o prin educație și credință -, promovarea acelui produs artistic ar însemna inconsecvență cu propriul set de valori și principii. (M-am referit strict la produs, fără a ține cont de moralitatea sau imoralitatea artistului.)
              Hiperprotecția părinților poate avea ca efect atrofierea sistemului imunitar al copiilor. Astfel, ei vor rămâne pentru totdeauna „în afara scenei”, fiind necompetitivi.

              Dacă încântarea e a sufletului, poate singura „cenzură” acceptabilă e cea a duhului/Duhului, nu limitarea datorată tuturor celor ce s-ar poticni în actele mele.

  5. marinelblaj zice:

    Da, Adama, aici e esenţa… „singura „cenzură” acceptabilă e cea a duhului/Duhului, nu limitarea datorată tuturor celor ce s-ar poticni în actele mele”. Numai că e greu de priceput de către prea mulţi… Dar, adu-ţi aminte de originea exclamaţiei „Sancta simplicitas!” şi deja ne complicăm iarăşi 😦

    • A.Dama zice:

      Vezi tu, Marinel, de multe ori acceptăm teoretic această „cenzură” a Duhului. La modul practic, când te lovești de unele manifestări pe care oamenii le motivează – „Domnul mi-a spus să fac așa, să fac asta și cealaltă, Domnul m-a trimis acolo și acolo” -, te lovește biciul îndoielilor, iar până la necredință nu mai e mult. Și totuși, am putea trece și peste îndoieli cu iubirea Lui de oameni!

      • marinelblaj zice:

        Of, câţi am văzut lăsându-se călăuziţi…de duhuri, nu de Duhul ! Nu degeaba scrie ce scrie în 1 Ioan 4:1… Dar… deh, unii sunt pur şi simplu surzi când le strigi avertismente, dar nu ştiu cum fac de aud tot felul de „şoapte”…

  6. Pingback: Dinamica cioburilor de oglindă (3) | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s