Şi, după ce treceau zilele de ospăţ, Iov chema şi sfinţea pe fiii săi: se scula dis-de-dimineaţă şi aducea pentru fiecare din ei câte o ardere de tot. Căci zicea Iov: „Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor.” Aşa avea Iov obicei să facă. (Iov, 1, 5)
Nu-i așa că prima noastră reacție e de a-l felicita pe Iov pentru obiceiul lui bun? Iov avea ceva în cap. Și o lege în inimă. Știa că, în sărbătoare, se comit excese. Știa că riscul de a-L supăra pe Dumnezeu era mare, când venea vorba de mâncat și băut fără opreliști. Iov își învățase fiii despre lege și pedeapsă, despre lucrurile care sunt împotriva legii. El înțelegea și că nu putea să-și supravegheze copiii minut de minut. Ce putea să facă? Ce-i stătea lui în putință? Să le dea directive, să le pună interdicții înainte de ospețe: Nu vă îmbuibați, nu blestemați, nu uitați că Dumnezeu vă vede!?
Iov stătea cu inima strânsă până se termina ospățul, până ce putea, în sfârșit, să acționeze pentru a scăpa de frica ce pusese stăpânire pe el. Iov aducea jertfe. Nu avea certitudinea că fiii lui au păcătuit, dar, totuși, de ce să nu fie prevăzător?!
Există ceva ce nu iese bine la socoteală în comportamentul lui Iov? Nu e chestie de judecată, e doar o încercare de înțelegere a mecanismului. Frica de pedeapsă nu e dragoste. Da, poți să slujești de frică, dar, ce mare lucru să slujești din dragoste! Un Dumnezeu care apare ca fioros, că Se mânie și pedepsește nelegiurea, e mai greu de iubit. Tentația noastră e de „a-L domestici”, de a-I aduce jertfe pentru a-L îmbuna cumva. Frica de pedeapsă, frica lui Iov de a-și pierde copiii din pricina nelegiuirii lor (potențiale), l-au adus într-o stare deloc confortabilă: Iov și-a luat în brațe propriii copii; a căutat să-i țină prin forța lui, prin frica lui de pedeapsă, prin siguranța că jertfa adusă de el are o funcționalitate precisă, e un mecanism viabil, nemâncat de rugină.
E ceva rău în asta? Cine s-ar gândi că ar putea fi ceva rău?
Dar oare putea Iov să-i ferească, în adevăr, pe fiii lui de pedeapsa lui Dumnezeu? Putea aduce jertfe în locul lor? Dacă cineva nu e convins de propria greșeală, cât de valabilă e jertfa adusă de părinte sau de oricine altcineva? Cum ar putea să se căiască părintele pentru greșeala copilului? Am auzit de-atâtea ori exclamația: Dacă aș putea suferi eu în locul lui!
Oare cum înțelegem mecanismul acesta al substituirii? În afară de Cel ce poate și a ispășit vina tuturor laolaltă, cine mai poate ispăși vina celuilalt?
Cum ar fi putut înțelege Iov că-și putea ține fiii prin simpla credință în El? Doamne, cred că Tu îi ții, chiar și atunci când nu pot fi cu ei ceas de ceas, minut de minut! Oare putea Iov să zică: Doamne, facă-se voia Ta în viața lor, chiar dacă această voie ar fi să nu-i mai am?
Ei erau la ospețe, și petreceau, și făceau excese, și mai greșeau. Iov nu-i putea feri de rău, dar Dumnezeu avea cum să le miște inima și conștiința, să le dea un simț al măsurii, dacă ar fi ajuns cumva să cedeze. Iov era copleșit de frica de pedeapsă și nu-i putea lăsa pe fiii lui în totalitate în mâna lui Dumnezeu.
Dorința noastră de a ne ține copiii pe brațele noastre, dorința noastră de a suferi suferințele lor, oricât de justă ar fi după logica omenească, e și un semn al necredinței. Și necredința e păcat. Dacă Îi dăm Lui copiii, trebuie să-L lăsăm să acționeze cum alege El, iar noi să credem că El face cele mai bune alegeri. Frica n-ar trebui să ne macine, n-ar trebui să ne roadă inima și să ne sleiească de vlagă.
lumea adam(a)ică 
Nu poți să-l pui pe Iov în contextul zilelor noastre. În zilele acelea era bine să aduci jertfă, era un semn de respect, multumire sau pocăință. Grija lui Iov pentru copiii lui nu-mi arată altceva decît că îi iubea foarte mult, dar știa și că Dumnezeu este drept și că dacă petrecerile escaladau, El îi putea pedepsi.
Copiii lui au murit din cauza planului lui satan, nu pentru așa-zisele exagerări de la petreceri, deși nu erau nici ei ca „robul Meu, Iov”.
Zurliul,
Îmi amintesc predicile din copilărie: „Tot ce-i în Biblie e valabil și azi”. De ce să nu fie și Iov? Facem analogii, știm ce înseamnă jertfirea noastră, jertfa buzelor, „aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută” etc. Avem și azi metode de „a-L domestici” pe Dumnezeu. Noi nu trebuie să-L îmbunăm pe El. El e bun de la Sine. Ar trebui doar să murim și să-L lăsăm să Se folosească de noi.
Ceea ce mă deranjează e că nu ne învață nimeni cum să ascultăm de El. Suntem învățați cum să ne îmbrăcăm, cum să nu facem aia și cealaltă. Ca să-L ascultăm, ar trebui să-L auzim. (Am extins puțin discuția, dar numai din motive de preocupare.)
Sunt de acord: Iov își iubea copiii, iar moartea lor s-a datorat planurilor lui Satan.
Lui Iov i s-a intamplat acelasi lucru ca si personajului principal al lui Gocearov. Lui Ilia Ilici Oblomov ii „murise inima”. Formele de ofranda aduse lui Dumnezeu luasera cote haotice datorita simpului fapt ca Iov isi iubea atat de tare inima, ca, in cele din urma, si-a pierdut-o.
Dane,
Până la urmă, inima i-a fost tăiată împrejur. Au fost o iubire și o moarte cu folos.
Dar nu ne întrebăm – prea des – de câte ori putem iubi și muri?
Pingback: 10 postări în Top 100 WP (17.06.2011) « România Evanghelică
A Dama, omul asta e un impostor, imi preia identitatea si acuma a creat un blog spunand ca e al meu. Are zeci de id-uri si singura lui preocupare e sa ma desfiinteze prin denigrare si bataie de joc. Am vrut doar sa precizez
http://roseinthedesert.wordpress.com/2011/06/17/nu-am-un-alt-blog-decat-acesta-celalalt-e-o-minciuna-a-unui-posedat-si-obsedat/#respond am explicat aici mai mult
Rose,
Îmi pare rău! Nu mi-am dat seama că era o lucrătură. Cu schimbarea adresei, ar trebui să funcționeze. Dar să renunți o vreme la imagini pentru avatar, fiindcă alea sunt ușor de reprodus.
Food for thought here too… Apropo A.Dama, tu crezi ca exista oameni TOTAL liberi de frica? La modul cel mai real, sincer si profund, nu declarativ fariseistic prin devize religioase, concurenta de orgolii, eroisme, s.a. Si nu doar intr-un moment concret de timp, sub forma de exaltare emotionala trecatoare (fie ea si de durata medie-lunga), ci ca si constanta de viata? Crezi ca exista asa ceva acum si aici, sau e doar nazuintza noastra pentru lumea perfecta de dincolo?
A.Dama, tocmai am recitit intrebarile-mi scrise la ore mici in noapte, cu prea multa pasiune (si/sau destula oboseala), insa cu siguranta cam subtirel sau prea gros(olan) exprimate.
Am prins ideea post-ului si-i tare minunat/adevarat ultimul paragraf, insa nu-i tocmai usoara provocarea (si in loc de copii doar, am largit putin orizontul la persoane foarte dragi)… Piara frica, sa piara! 🙂
Dragă DinBarcaDeLemn,
Oamenii nu sunt total liberi de frică. Însă nici nu îi învață mulți cum să scape de ea. Terapiile de tot felul au și n-au succese. Și succesul nu e pe termen nelimitat… De frica de Domnul, nici n-am vrea să scăpăm. Chiar dacă, în dragoste, nu este frică. Sunt paradoxurile cu care trebuie să mergem înainte. Cu fruntea sus.
Da, ultimul paragraf, trebuie extins și la alte persoane pe care socotim că le ținem prin propriile forțe. Dumnezeu să ne ierte și să Se-ocupe El de toate ființele noastre dragi!
Am sa povestesc ceva din copilaria mea .
Posibil sa fi fost in clasa a 7-a a 8-a.Stiu ca aveam la lb. Romana piesa lui Caragiale „O scrisoare pierduta”.
Profesoara ne-a spus ca in cutare seara se da la tv.
Nu aveam tv. in familia ns.
Asa ca mi-a venit o idee. Voi merge la unul dintre colegi.
Seara la 9:30. Era destul de greu. Mai intai, ii spun mamei despre planul meu.
Musai a trebuit sa-i spun si tatalui meu, care doar m-a intrebat:
-Nu-i destul cat ai in carte ?
-…Pai este piesa jucata de actori si …bla, bla…
-Eu nu sunt de acord sa mergi …mai ales ca e o ora nepotrivita, a spus tata.
Toata ziua m-am framantat cum sa fac si …am facut-o . Am plecat, am vazut am revenit. Lumina era stinsa. Poarta deschisa, nici o usa inchisa. Ma dezbrac pe intuneric sa nu deranjez… si inainte sa ma culc, tata ma intreaba asa in soapta:
-Acum ai inteles mai bine???
M-am simtit vinovat ca am mers fara aprobarea lui, dar, peste ani, am apreciat si apreciez faptul ca m-a lasat sa inteleg ca neascultarea nu e urmata de binecuvantare…[nicioadata]
Mitică, așa e cu neascultarea. Mi-ai amintit de multe pățanii din copilărie. Noi fugeam la „Dallas”. 🙂
Eu unul nu sunt un fan al criticilor (aduse) lui Iov. Sigur că asta poate fi un biet sindrom Tsinku (Cineyaq Ampee O’Natul), dar îl iubesc pe Iov chiar mai mult decât pe Samson. (De ce nu reuşesc s-o iubesc pe Dalila rămâne o tristă şi neterminată poveste.) Ca atare, e normal să nu găsesc întemeiate presupunerile acuzatoare, mai ales de frică şi necredinţă. Nu contest că Iov a învăţat şi a evoluat prin încercarea sa, totuşi modul cum a reacţionat de la început îmi indică un om care se gândise cu folos nu numai la Dumnezeu, ci şi la el însuşi în raport cu Dumnezeu. Asta mă face să cred că nu frica îl îndemna să facă jertfe, ci dragostea 3D şi înţelepciunea. Un om care spune, înainte de apariţia Legii, că fiii săi ar fi putut să greşească în inima lor, este pentru mine cineva care vede până spre Cruce şi chiar mai departe, în Duh şi Adevăr. Dar această opinie nu atacă pledoaria în sine, ci numai premisa exemplară. Cu altcineva în locul lui Iov, construcţia mi se pare validă.
Dragnusstick, l-a luat după ce S’Amai Poqaeet Nich Noynush Team De Tche Myera Bezoan.
Ar fi nebunie să spunem despre Avraam că nu-și iubea fiul pe când stătea cu cuțitul deasupra gâtului lui.
În fond, Iov fusese declarat neprihănit de Singurul Tribunal care Contează. Ce să-i punem noi în cârcă?
M-a interesat mecanismul, nu judecata.
Iov avea și credință, și dragoste, și frică, și înțelepciune. Era la începutul înțelepciunii, iar după ce L-a văzut, s-a înțelepțit de-a binelea și s-a cufundat în Dragostea fără frică. Nu știu dacă putem face din revelație mai puțin. Eu sigur n-aș vrea să fac din ea doar o lecție.
Un Iov neprihănit, credincios în Răscumpărătorul viu (văzut prin Duhul), dar care nu-L vede pe Dumnezeu e mai puțin Iov.
După ce L-a văzut, toată neprihănirea căpătată prin ascultarea de lege i s-a părut o haină mânjită, i s-a făcut scârbă și s-a pocăit în țărână și în cenușă.
Înţeleg prea bine ce spui, dar credeam că despre asta vei avea alt articol. Acum e cam ameţitoare răsucirea de la jertfe ispăşitoare pentru fii la jertfe ispăşitoare cu fii, busola dragostei fiind orientată altfel în aceste cazuri, căci Polul era îndepărtat într-unul şi la doi paşi în celălalt. Şi fiii sunt magnetici… Ţi-am spus, pricep mecanismul, dar a-l aplica tocmai la Iov reprezintă pentru mine o problemă, pentru că Dumnezeul care a dorit dintotdeauna închinare în Duh şi Adevăr se uita tocmai la inimă. Dacă acolo ar fi văzut frică şi necredinţă, povestea nu ar mai fi existat. Aşa cred.
Akkor, Gusty drága, moa osi crecă n-ar fi iegzistat povestea, dacă Iov era gata neprihănit, bun de pus în stăpânirea a zece cetăți.
Nu știu cum era îndreptată busola dragostei. Văd tați și copii. Unul gata să ucidă, celălalt făcând tot ce poate, ca să-i scape. Din aceeași dragoste nebună de Dumnezeu…
Aș vrea să înțeleg cum erau raporturile între responsabilități. Abel și Cain au adus ei înșiși jertfe. Poate și fiii lui Iov puteau face același lucru. Măcar pentru liniștea părintelui… Dar nu mai contează acum.
Știu că partea cu necredința din demersul meu era îndreptat mai mult spre ce ni se întâmplă azi, când am vrea să-i ferim pe copii de orice, să dăm cu capul în locul lor dac-am putea, să suferim suferința lor etc., etc. Iar versetul l-am găsit în Iov, asta e.
Implicaţiile judecării lui Iov mi se par destul de importante. Implicaţii care nu duc spre Adevăr. Ci spre note distonante şi nearmonioase.
Dumnezeu îl întreabă de diavol dacă a mai văzut pe cineva ca Iov. Iov nu avea greşeli. Dumnezeu încearcă omul iubitor de Dumnezeu pentru a arăta INIMA zidită de EL. Înceacă omul şi mintea oamenilor pentru că Iov nu greşise cu nimic. Deci nici cu jertfele pentru faptele presupuse ale copiilor. Încearcă mintea şi surpriză. Mintea oamenilor trage inima lor spre ură împotriva Lui Dumnezeu. Cade soţia. Cad prietenii. Dar Iov supune mintea în faţa iubirii de Dumnezeu. Finalul în care Dumnezeu îşi arată măreţia pentru mintea noastră a cititorilor Bibliei este nemaipomenit.
Deci pentru că Iov aduce jertfă noi tragem concluzia că acei copii au făcut şi au dres tot felul de lucruri! Şi că şi-au primit pedeapsa! Eu spun că acei copii nu greşeau cu nimic. Şi că Iov aducea prionase din prea plinul inimii sale. Că dacă copiii lui greşeau diavolul îi spunea Lui Dumnezeu că Iov nu e atât de curat.
O dovadă la faptul că aceşti copii nu greşeau este şi faptul că la final Iov primeşte acelaşi număr de copii. Pe lumea aceasta Dumnezeu îl răsplăteşte cu dublarea şeptelului iar pe lumea celaltă Iov are de asemenea de două ori mai mulţi copii (pe primiii şi pe cei din urmă).
Şi încă o observaţie: frica de pedeapsă nu este dragoste. Afirmaţia este gri. Adică sunt şi cazuri în care frica de pedeapsă (judecată) este dragoste (iubire). Şi sunt şi cazuri în care frica de pedeapsă nu este dragoste. Când nu păcătuieşti dar ţi-e teamă de ispitele care te înconjoară şi la care rezişti cu greu atunci cu frică şi cu iubire mergi către Dumnezeu pentru de la El este mântuirea. Un om sfios este doar un sperios? Un om smerit este doar un umil? Un om prea bun, în cazul de faţă Iov, este doar un fricos?
nevrednicul, bine-ai venit!
Iov e un model. Intangibil. Dar nu infailibil.
Ca de obicei, fiecare își ia din modelele biblice exact partea ce-i convine. Mulți pierd tot și se aseamănă cu Iov și suferința lui. Dar mai puțini pot afirma că nu și-au oprit privirile asupra unei fecioare, că n-au luat mită, că n-au dat mită, că au urmat în totul legea scrisă și pe table, și în inimă.
I-am mai scris lui Agnusstick câteva lucruri pe care ar trebui să le vezi.
În rest, mai am o obiecție față de cele scrise de tine. Faptul că ar fi greșit copiii lui Iov nu l-ar fi făcut pe Iov necurat.
Nu știu atât de multe, dar știu că păcatul părinților este pedepsit în copii până la al treilea și al patrulea neam, nu și invers.
Referitor la frica de pedeapsă care nu este dragoste, sunt de acord că se poate înțelege în multe feluri. Eu am avut un context.
Bine v-am găsit!
„Era odată în ţinutul Uz un om pe care îl chema Iov şi acest om era fără prihană şi drept; se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău.”
Cred că Iov era fără de prihană şi avea inima tăiată împrejur. Aşa de mult, încât Dumnezeu ne dă o lecţie prin tăria credinţei lui. Nici satana nu vede ceva rău în viaţa lui. Ci doar presupune. Lucru care în final îl duce spre ruşine.
De asemenea, dacă copiii lui păcătiau şi nu aveau o viaţă bună ca a tatălui atunci înseamnă că satana îi lovise deja. Ceea ce contrazice reproşul satanei faţă de Dumnezeu când unelteşte să îi dea voie să-l lovească pe Iov. Diavolul reproşează Lui Dumnezeu spunând că El făcuse gard în jurul casei şi în jurul avutului lui Iov. Deci nu îi avusese încă în putere.
Iar părinţii sunt răspunzători de sufletele copiilor. Ia aduceţi-vă aminte de Eli şi de copiii săi Ofni şi Fineas.
Ideea că Iov sau ai lui Iov sunt prihăniţi înainte de uneltirea satanei este periculoasă. Aduce relativismul lumii actuale în interpretare. Resping insinuarea că iau din Iov ce îmi place. La dvs am citit prima dată că ai lui Iov erau căldicei spre rece. Eu vă asigur că erau fierbinţi.
Intangibil, dar nu infailibil! Sunt cuvinte folosite greşit. Este tangibil, pentru că Ioan este mai mare ca Iov (mâine chiar sărbătorim naşterea sa). Nici Iov nu crede că este infailibil, deşi termenul este forţat. Doreaţi poate să spuneţi neprihănit. Şi pentru această credinţă cu nu este infailibil el aduce prinos de jertfă.
Poate ai „VREDNICIA” si bunavointa sa ne lamuresti o afirmatie, desi nu are nimic comun cu tema postarii (adica despre Iov). Spui ca Ioan era mai mare ca Iov. Care este punctul de vedere al domniei tale? De ce este Ioan socotit mai mare ca Iov?
Sper ca proprietara blogului sa nu ne fugareasca pentru ca schimbam subiectul.
Pentru ca Hristos spune ca nu s-a nascut cineva din femeie mai mare decat Ioan.
Putem divaga daca Adam a fost mai mare decat Ioan sau nu.
Binenteles, sunt cuvintele rostite de Domnul Isus, dar cum Domnul nu a vorbit niciodata doar de dragul de a vorbi, cuvintele Lui au un inteles mult mai profund.
In primul rand, Ioan a fost un trimis special al lui Dumnezeu, despre el fiind facute preziceri profetice;
Ioan a fost slujitorul care pe langa indemnul „pocaiti-va”, a infiintat o cale absolut necunoscuta pana atunci, pentru cei ce accepta pocainta;
Ioan a fost „maestru de ceremonii”, fiind prieten apropiat cu „Mirele”, il introduce prin expresia „Iata Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii”, de fapt Ioan descrie in doar catava cuvinte misiunea Mesianica a Domnului Isus;
Ioan este primul care anunta o relatie absolut noua, necunoscuta pana atunci, a cufundarii omului spalat, curatit, iubit de Dumnezeu, intr-un mediu nou, cu totul special si neinteles de lumea inconjuratoare, Botezul cu Duhul Sfant;
Ioan isi cunoaste trimiterea, marturiseste despre ea, si plateste pretul cerut pentru aceasta ( eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca).
Dar nu uita ca Domnul Isus face o declaratie uimitoare spunand ca acei ce cred in El, in Imparatia Cerurilor vor fi mai mari ca Ioan. Tu, Eu, Altii…
Mi-a plăcut că Ioan a știut că nu va fi Mireasă și că va fi la Nuntă în calitate de prieten al Mirelui. Iar bucuria prietenului e deplină. (Ioan 3, 29)
Aşa înţeleg şi eu.
Pentru că Ioan urma să moară, iar Împărăţia nu era gătită. Ioan a coborât în şeol pentru propăvăduirea venirii Lui Hristos. A vestit şi în şeol venirea Lui Hristos.
Primul în Împărăţie va fi un tâlhar, şi nu Ioan. Ioan va veni după Înviere în Împărăţie. Deci cel mai mic a fost mai mare.
Nevrednicule,
Despre tăierea împrejur a inimii, ar trebui scris mult mai mult. Trebuie să cred că dacă erau suficiente faptele și credința, nu mai avea rost să avem un Iov scârbit de sine însuși și de propria îndreptățire. Pe Iov, nu poți să nu-l iubești, fiindcă nu poți fi ca el. Asta însemna pentru mine „intangibil”.
„Infailibil” se referea la faptul că dacă ar fi fost fără păcat, ar fi putut să se dea pe sine pentru alții… Dar a fost zămislit în păcat, ca oricare alt om.
Referitor la Eli, eu îți spun ce cred. Nu cu foarte mare convingere, dar încă n-am altă părere: Eli a plătit pentru păcatul lui, nu pentru al fiilor lui. Eli trebuia să-și oprească fiii de la a face răul. Dar n-a făcut-o. Între fiii lui Eli și fiii lui Iov, e o distanță importantă, totuși.
Încercam să vă arăt că dumneavoastră scrieţi o ipoteză care citită de alţii poate zămisli o grozăvie dacă vor valida ipoteza fără demonstraţie. Adică în viaţa curată ca lacrima a lui Iov aduceţi bănuiala că fiii acestuia se destrăbălau, iar Iov încearcă să-L îmbuneze pe Dumnezeu.
Eli este un alt tată. Despre fiii lui Eli însă este scris negru pe alb: fiii lui Eli erau netrebnici (Regi I, 2:12). Dacă fiii lui Iov aveau o pată era scris. Însă dacă nu aveau o pată atunci dvs adăugaţi o „cirtă”. Şi eu mă lupt cu cirta asta. Pentru că e o pată pe viaţa albă a lui Iov cel plăcut de Dumnezeu.
Păcatul poate alunga sfinţenia. Aşa a păţit şi Eli. Şi nora sa, soţia lui Fineas. Sunt nuanţe multe şi firul ei însă se abate de la discuţia despre Iov.
Nevrednicule,
Nu pot decât să mă rog ca ceea ce am scris eu să nu-i conducă pe alții spre grozăvii.
Iov a fost găsit neprihănit de Dumnezeu, înainte de a fi trecut prin potopul de suferințe. Există o îndreptățire pe care o dă legea și o îndreptățire pe care o dă harul. Nu că ele s-ar bate cap în cap… Iov a fost găsit neprihănit potrivit legii, iar după ce-a primit harul de a-L vedea pe Dumnezeu, s-a pocăit definitiv…
Da, e limpede că Dumnezeu îi cunoștea și cântărea inima, altfel nu l-ar fi lăsat la bunul plac al vrăjmașului. Dumnezeu l-a găsit neprinănit și cu credința gata pentru marea cernere.
Dar nu pot să accept eticheta unui Iov fără păcat, fiindcă atunci mântuirea ar fi putut veni prin altcineva… Nu știu dacă pista asta nu e la fel de periculoasă.
Biblia nu vine cu toate detaliile despre viața oamenilor exemplari. Trebuie să ne descurcăm cu detaliile pe care le avem…
Legat de Iov și de jertfele aduse pentru fii, un verset din Ezechiel e destul de izbitor. Fiecare își poate salva doar sufletul lui. Iov nu-și putea salva fiii:
Ezechiel 14:14
chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui decât sufletul lor prin neprihănirea lor, zice Domnul Dumnezeu.
Este sigur că Iov are păcate.
Dar nu e cazul să inventăm păcate asupra lui sau familiei lui. Aşa putem spune că soţia lui era o stricată: dacă i-a cerut să-L blesteme pe Dumnezeu. La fel şi prietenii lui erau nişte neisprăviţi. În fapt Iov chiar nu avea nimic bun în el. Chiar şi-a meritat soarta. etc…
Şi de fapt era prea bogat ca să fie drept. Ba chiar era şi rău pentru că era cel mai de seamă dintre răsăriteni.
Se deschide poarta de a-i căuta defecte lui Iov (că doar e un păcătos ca noi, cu ce este el mai breaz ca mine?), pentru a-i găsi păcate, pentru a ne semeţi noi asupra altora (cei din mintea noastră faţă de care nu reuşim să-i dominăm).
Nu, Krabule, nu-i căutăm nod în papură lui Iov. E exemplar. Justificarea prin fapte e o haină mânjită înaintea lui Dumnezeu. Justificarea prin har e cea care contează. Și n-o să-I cerem noi socoteală lui Dumnezeu pentru repartizarea harului pe epoci și făpturi…
Iov 13:26
Pentru ce să mă loveşti cu suferinţe amare şi să mă pedepseşti pentru greşeli din tinereţe?
Iov 3:25
De ce mă tem, aceea mi se întâmplă; de ce mi-e frică, de aceea am parte!
Iov 30:1
Şi acum!… Am ajuns de râsul celor mai tineri decât mine, pe ai căror părinţi nu-i socoteam vrednici să-i pun printre câinii turmei mele.
Textul înverzit de la început este foarte frumos. Vă răspunde şi cu privire la tăierea în prejur a inimii lui Iov.
Auziţi: Poate au greşit copiii lui în inima lor! Deci nu îşi punea problema că se destrăbălaseră. Ci că poate poftiseră ceva ce nu se cuvenea. Poate o supărare umbrise inima lor. Poate nu iubiseră pe frate cum se cuvenea.
Vă asigur că este aici o copie la indigo asupra poveştii din spatele cuvântului excese. Cu copiii lui Iov în locul fetiţei.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să fim cu Iov şi cu copiii săi în Împărăţia Lui Dumnezeu şi altceva nu va mai conta.
Sunt curioasă ce numești tu tăiere împrejur a inimii.
Poate lipsa de milă e la fel de vinovată ca excesul de milă.
Poate dragostea pe care o dăm e zgrunțuroasă și sunt prea mici șansele să se netezească, pur și simplu, fiindcă nu ne place să ne oglindim în luciul Pietrei.
Poate credem că nouă ne face rău cineva care ne vorbește de rău, când lovește, de fapt în Cel ce S-a pus în locul nostru…
Așa să fie: să ne-ajute să fim în Împărăție!