Calea fiilor


father-son

Unii limitează orice religie la frică.

Îndeplineşti anumite ritualuri, te supui unei autorităţi, accepţi anumite interdicţii, urmezi un set de principii şi reguli – toate acestea de frica unei pedepse care ar urma în mod iminent dacă nu le îndeplineşti.

Alţii consideră că rugăciunea e ocupaţia celor proşti, că nu îţi dă nimeni nimic pe gratis, nici măcar Dumnezeu.

Rugăciunea e şi calea celor leneşi, care în loc să lupte, să se zbată, să depună efort pentru a obţine ceea ce-şi doresc, aşteaptă să le pice mură-n gură.

Prea des auzim:

– Raiul şi iadul sunt pentru proşti.

– Iadul nu-i decât sperietoarea folosită de părinţi pentru a-şi putea duce copiii la biserică.

– Raiul şi iadul sunt pentru anacronici.

– Cine are minte nu mai crede în asemenea poveşti!

Iată însă, pentru „cei fără minte”, câteva vorbe de duh din Pelerinul rus, ca să medităm la care cale-i de dorit?

  • Săvârşirea nevoinţelor mântuitoare de suflet doar de teama muncilor iadului e calea robului.
  • Săvârşirea aceloraşi nevoinţe  doar din dorinţa de a moşteni Împărăţia cerurilor e calea năimitului (a slugii plătite).
  • Dumnezeu însă voieşte ca noi să mergem către El pe calea fiilor, adică din dragoste şi din osârdie pentru El să ne purtăm cinstit şi să ne desfătăm cu unirea cea mântuitoare cu El.
Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Calea fiilor

  1. Alex zice:

    Excelent spus, A.Dama! Iar cuvintele Pelerinului rus sunt atat de profunde! Simple si profunde. este o carte extraordinara. O carte care ilustreaza un crestinism simplu si adanc in intelesuri, nu formal, nu superficial. Am citit-o cu ani in urma cu sufletul la gura.
    „Calea fiilor” – calea urmarii lui Hristos prin iubire, nu de frica si nici din „calcule” pragmatice. O urmare prin daruire, prin incredintare sincera.
    Am observat si la elevi ca multi au conceptia ca poruncile divine „interzic” anumite lucruri. Foarte multi le vad doar caracterul punitiv. Am incercat sa le explic ca ele ne indruma, ne arata Calea lui Dumnezeu, sunt „indicatoare” pe drumul binelui, ca sa nu alunecam pe caile ce ratacesc si ne abat de la telul existentei noastre.
    E multa ignoranta spirituala in lume. ajungem sa ne socotim „emancipati” numai pentru ca respingem niste adevaruri pe care nici macar nu cautam sa le intelegem.Doar respingem si…atat! Ramanand intr-un vid spiritual pe care nu il umplem cu nimic. O cale a…nimicului…
    Va mai amintiti celebrele „dezbateri” publice pe marginea orei de educatie religioasa in scoala. Modul scandalos in care unii respingeau cu vehementa ceva ce nu intelegeau deloc. Dar isi dadeau cu parerea! Caci la asa ceva suntem foarte „priceputi”!

  2. viorica zice:

    Rugaciunea are un mare efect asupra noastra .Dumnezeu vrea sa deschida cerul pentru noi dar noi nu intelegem ,nu vrem .Dumnezeu ne vrea disponibili pentru El ,rostind inainte de a incepe sa planificam :,,Doamne,spune-mi ce vrei sa fac,incotro vrei sa merg si cum vrei sa actionez”.Atunci Dumnezeul nostru atotputernic,care dispune de toata bogatia cerului,va turna peste noi din puterea SA.

  3. A.Dama zice:

    Alex, mie mi-a stăruit în gând imperativul de a merge ca fii către El. De multe ori când mă loveşte, aşa, câte-un dor de cer, stau şi mă întreb dacă nu cumva dorul de cer e şi dorinţa de a întoarce spatele pământului, cu tot tacâmul de ingrediente nedorite pe care le are… Isus, pentru că a venit din Cer, ştia mai bine decât oricare dintre noi ce înseamnă dorul de Cer. În fond, de acolo S-a desprins, acolo urma să Se întoarcă, iar ce a găsit aici pe pământ nu putea fi de dorit pe termen lung. A suportat totul de drag de noi şi din ascultare de Tatăl. Şi-atunci, ar trebui ca dorul de cer să fie – în fond şi de fapt – doar din marea dragoste de Dumnezeu, nu şi din lehamitea faţă de pământ. Dorul de fii şi fiice care-L iubesc cu ardoare.

    Faptul că oamenii caută alte căi, nu cea a apropierii de Dumnezeu, e o consecinţă firească a corupţiei spirituale. Căci asta vrea Cel Rău, să fie stăpânirea lui deplină. Bine că noi ştim cine va învinge! Altfel…

  4. disa zice:

    De multe ori, oamenii cred ca-L pot pacali pe Dumnezeu, afisand niste sentimente care nu izvorasc din suflet, ci e doar ceva de fatada. Consider ca aceste manifestari in loc sa-si atinga scopul, Il indeparteaza pe Dumnezeu de noi, pacatosii.

  5. A.Dama zice:

    Viorica, unii au testat, într-adevăr, puterea rugăciunii. Alţii se strecoară prin viaţă fără să simtă nevoia de ea. Mai sunt şi cei ce fac paradă că se roagă mult. Şi, desigur, de ce să nu fie şi din aceia care să critice?…

  6. A.Dama zice:

    Interesant te exprimi tu, Disa! 🙂 Oare noi Îl îndepărtăm pe El sau El Se îndepărtează de noi? În orice caz, în faţa Lui nu putem trişa. Celor mai religioşi oameni din vremea Lui, le-a spus: „făţarnicilor!”. Deci chiar nu putem trişa, fiindcă vede faţa omului, dar şi inima Lui. Ca prin fereastra curată, aşa vede prin noi.

  7. Rodica Botan zice:

    Citind cele scrise de voi m-am gindit la una dintre cele mai adinci rugaciuni…aia cind „taci” inaintea Domnului. Nu vi s-a intimplat niciodata ca parca iti vine doar sa stai asa prosternut si sa oftezi si ce sa-i mai spui …ca le stie El pe toate…

    Dar sa iti rezemi capul pe umarul Lui de tata si sa-l auzi ca zice atunci cind suspini…”Ssss Ssss cu Tata”…este si asta calea fiilor?

  8. A.Dama zice:

    Rodica dragă, este minunată imaginea cu capul plecat pe umărul de Tată! Iar cât despre tăcerile semnificative, cele care sunt foarte pline de sens, cred că sunt sănătoase! Are Ionatan Piroşca un volum: „Liniştea dintre două tăceri”. Şi Psalmul lui Arghezi, despre care am scris cândva, oare îl ştii?

    Uite, bonus, încă nişte rânduri din „Pelerinul rus”:

    Tăcerea, zice Ioan Scărarul, este mama rugăciunii, întoarcerea din robia cugetelor, o simţită izbândă în fapte bune şi o neîncetată suire la cer.

    • krabul zice:

      Tăcerea aici trebuie interpretată ca piedică în calea vorbelor. Adică o abţinere de la vorbă. Este o întoarcere din robia cugetelor pentru că este un început de abţinere de la gândurile lumeşti. Ea este mama rugăciunii pentru că naşte liniştea. Este o simţită izbândă în fapte bune pentru că te opreşti să cazi. Taci şi simţi pacea. Şi este o neîncetată suire la cer dacă îţi auzi inima rugându-se. Altfel trebuie să taci în continuare până îţi plânge inima.

      Eu scriu şi am inima de piatră.

      • A.Dama zice:

        Mulțumesc că ai completat cele începute mai sus! Nu știu cum te rogi tu, dar eu m-am rugat și tăcând, și cu cuvinte șoptite, și cu strigăte mari. Suirea la cer n-a fost afectată de intensitatea sunetului. Iară inima de piatră își îmbracă la răstimpuri haina de carne. Atunci se face sărbătoare!
        Așa să fie!

  9. Alex zice:

    Ce frumos ai amintit citatul din Ioan Scărarul. Când citim cele scrise de aceşti oameni cu o viaţă sfântă, ne dăm seama ce înseamnă adevărata rugăciune. Ei au aflat, ei au ştiut. Măcar să luăm aminte şi să ne străduim şi noi.
    Mi-am amintit de rugăciunea ce este numită „rugăciunea inimii”. O rugăciune dincolo de cuvinte. O rugăciune pe care o rosteşte inima în tăcere, în contemplare.

  10. Sorina zice:

    Singura alegere corecta poate fi doar cea a variantei 3; si asta, dintr-un motiv foarte simplu: orice daruim, trebuie sa daruim de bunavoie (altfel, nu are valoare); cu atat mai mult cand e vorba despre sufletul nostru… Nu il dam fiindca suntem obligati de teama, nu il vindem in schimbul obtinerii rasplatei urmarite… il putem doar oferi celui care ne iubeste ca nimeni altul… atat… cam la atat cred ca se poate rezuma toata filozofia vietii…

  11. A.Dama zice:

    Alex, aşa este! Am găsit multe, multe lucruri demne de reţinut, de învăţat pe de rost chiar, de „mestecat” zi de zi cu inima.

    Iată un alt moment al pelerinului. Era în casa cuiva şi se scuză că nu poate sta mai mult: „Rugăciunea clocotea în mine, în inima mea, şi aveam nevoie de tihnă şi linişte ca să-i dau lărgime acestei flăcări rugătoare, care singură a izbucnit, şi ca să ascund din faţa oamenilor semnele exterioare ale rugăciunii, care sunt lacrimile, suspinele şi mişcările deosebite ale feţei şi buzelor”.

  12. A.Dama zice:

    Sorina, drept grăit-ai! A treia cale e cea a iubirii. Aproape ca-n poveşti, nu-i aşa? Al treilea e mai frumos, mai deştept, mai curajos. 😛

    M-am întrebat dacă vor fi ceilalţi în rai: robii şi slugile. Ar trebui, nu? Dacă tot sunt multe locaşuri…

  13. different zice:

    1. Ascult de parinti doar pentru ca mi-e frica de ei.
    2. Ascult de parinti doar ca sa primesc bani de buzunar.
    3. Ascult de parinti din iubire.

  14. A.Dama zice:

    Different, foarte drăguţ ai transpus cele trei variante la nivel de familie! Aşa-i că ar fi super dacă toţi copiii ar alege a treia cale?

  15. Pingback: De frica lui Iov | lumea adam(a)ică

  16. krabul zice:

    Cele trei căi nu cred că sunt atât de separate pe cât le percepem. Sunt căi pe care toţi am mers. Pe a treia cale este greu de mers. Sunt etape ale evoluţiei sau involuţiei spirituale. Toate merg la Dumnezeu. Şi rob să fiu, dar la Dumnezeu să ajung!

    Vai de cei care nu merg pe aceste trei căi!

  17. A.Dama zice:

    Krabul, căile nu sunt net separate. De fapt, „involuăm” spiritual (te-am citat), când ne amăgim că mergem pe cont propriu.
    Ascultăm de celălalt stăpân.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s