Bat ticul

Aveam de traversat jumătate din oraș până la biserică, dar nu era o problemă purtarea baticului, pe când eram doar copil. Și noaptea dormeam cu baticul pe cap, până ce am auzit o poveste care m-a speriat rău de tot, și chiar m-a făcut să renunț la obiceiul de a mai dormi cu el. Acest obiect vestimentar era un fel de obișnuință împotriva căreia n-aveam nimic.

De ce m-am speriat? Fiindcă o fată ne-a povestit cum dormea ea cu batic și, la un moment dat, s-a trezit noaptea și și-a văzut baticul pe pat, lângă ea, întins perfect, deși ea știa că dormise cu el pe cap. Explicația? Precis a fost acolo un „duh” care i-a luat baticul și i l-a întins alături… Hmmm! Hrrrrr! Hîîîîîrrrr! Orice explicație ar fi fost cum ar fi fost, dar asta cu „duhul” a sunat atât de devastator și de teribil, mult mai înfiorător decât toți zmeii și toți balaurii din toate poveștile nemuritoare citite și necitite până atunci și de atunci încolo! E drept că am continuat să merg la biserică învelită, dar nu mai era chip să dorm cu el, să nu vină vreun „duh” să-mi facă figura…

Cum ajungeam la capătul străzii, găștile de copii de vârsta noastră, adunați grămadă, începeau să strige cât îi țineau gura: Pocăitele, pocăitele! Mergeți la biserică? Era evident că mergeam la biserică. În dezacord cu mentalitatea omului nou, împotriva regimului, a ideologiei epocii de aur etc., etc. De regulă, nu le răspundeam. Din păcate. Treceam pe lângă ei, fără să ne oprim, cu privirea țintă înainte. Ar fi fost ceva să aruncăm mănușa: Da, mergem. Nu veniți și voi? De la un timp însă, a început să fie deranjantă bătaia lor de joc. Semn că am crescut… Nu mai eram copil. Au început să se-adune frământările, bulbuceam în căpșor mici raționamente pro / contra, cântăream lucrurile, căutam argumente, săpam dincolo de aparențe.

Eram deja adolescente, eu și surorile mele. Vara, era prea cald ca să ții baticul legat în față, sub bărbie, așa că îl mai legam în spate. (Pricină de poticnire…) Și totuși, printre fete, era una care rezista cu baticul legat sub bărbie și când era vară… Toate celelalte fete din grup eram mai „nesfinte”. Nu ne puteam, în niciun caz, ridica la nivelul ei. Avea ceva ce n-aveam noi. Ne putea privi de sus… Dar pe-atunci n-aveam de unde ști cât de fragil era suportul pe care construiam noi ierarhii de „sfințenie”!

A venit însă o zi în care a căzut „bomba”… S-a întâmplat un lucru care ne-a bulversat, ne-a zdruncinat sistemul de gândire, a mutat lucrurile de la locul lor, aruncându-ne într-o debusolare și nesiguranță greu de descris în cuvinte. Fata cea mai sfântă din anturajul nostru a rămas însărcinată, fără a fi căsătorită.

A fost un șoc pentru noi toți, nu cum e azi când se află câte-o astfel de veste. A fost un șoc și pentru că regimul era mult mai coercitiv. A fost un șoc pentru că, între aparență și realitate, s-a căscat un hău, pe care nu aveam cum să-l umplem, pe care nu-l puteam ignora, despre care nu bănuiam că se poate căsca atât de hidos chiar sub ochii noștri. A fost prima dată când am realizat că virginitatea nu depindea de purtatul sau nepurtatul baticului. Nici de lungimea mânecilor de la rochii și bluze… Nici de lungimea fustei. Curăția trupească era tainic legată de curăția inimii, iar ținuta exterioară nu valora mai mult decât o haină mânjită.

Din păcate, atunci am judecat și am condamnat. Era dincolo de ceea ce am fi putut înghiți, discerne, vedea lămurit.

N-am înțeles până de curând cum stau lucrurile cu judecata și condamnarea. Pentru a le înțelege, e nevoie de revelație. E simplu să muți o formulă din stânga în dreapta, fără să te taie la degete ca sabia cu două tăișuri. Poate-mi voi face timp… cândva… să vă spun și despre cum am realizat ce înseamnă judecată și condamnare… Dar până atunci, ceea ce-am înțeles a fost că sistemul religios nu făcea altceva decât să ne vâre sub nas un set de reguli, de a căror respectare „depindea” mântuirea noastră. Ai călcat strâmb, nu mai ai loc în cer! Dramatic. Tragic. Devastator. Pastorii aveau puterea de a deschide și închide porțile raiului.

„E o grozăvie ce s-a întâmplat”.

În acele momente, nimeni nu vorbea despre iertare și dragoste. Evident că fata a dispărut din anturajul nostru. N-avea ce să mai facă printre noi. Ce să facă fără dragostea noastră? Ce să se schimbe în ea, când, în toate inimile din jur, bătea tic-tacul judecății și condamnării? Ura nu schimbă în bine pe nimeni. Dragostea, mai are șanse. Depinde de răspuns.

Am revăzut-o pe acea fată după mai mulți ani. Era foarte afectuoasă cu băiețelul ei. Era toată zâmbet. În anturajul în care rămăsesem, nu am văzut asemenea transformare pe chipul nimănui (da, fericirea de pe fața ei putea fi tot aparență înșelătoare, dar n-aș crede… nici voi n-ați crede asta).

Azi citesc și-ntr-o parte, și-n alta, cât de importantă e ținuta… Fiecare își cântărește dreptatea. Eu n-o stric pe a nimănui, ci doar (îmi) repet sonor că virginitatea și curăția trupească nu depind de purtarea baticului, nici de lungimea mânecilor rochiei, nici de lungimea fustei… Oamenii trebuie schimbați prin dragoste, nu prin lege.

Nu, nu se poate fără reguli, nu se poate libertate cu orice preț. Există doar un Adevăr în care e slobozenie… Și asta nu vine dintr-odată, ci, în timp, pe măsură ce ni Se descoperă. Dar se poate mântuire fără (să) bat tic(-ul judecății și condamnării)!