Paul Tournier – Personajul şi persoana

Paul Tournier, autorul cărţii Personajul şi persoana, este un renumit medic genevez, care a fondat în 1947 Grupul Internaţional de Medicină a Persoanei, denumirea grupului provenind de la titlul cărţii scrise de el în 1940, Medicina Persoanei. Grupul, de orientare creştină, este activ şi după şase decenii de la înfiinţarea sa. Cărţile lui Paul Tournier au fost traduse în peste 30 de limbi.

Un element de statistică ce l-a scandalizat pe autor pe bună dreptate a fost raportul publicat de presa franceză la un moment dat cu privire la numărul de medici şi vindecători (vraci) declaraţi în Franţa: 38 000 de medici şi 41 000 de vindecători. Ce reflectau cifrele acestea? Dacă medicii specialişti sau generalişti sunt preocupaţi strict de restaurarea trupului uman atins de diferite boli şi nu iau în calcul sufletul pacientului, problemele de natură psihică ce influenţează în mod direct starea lui fizică, oamenii se vor orienta către forme de paramedicină, unde cei ce le practică îşi manifestă interesul şi pentru starea sufletească a celor ce apelează la ei.

Prin urmare, Tournier reclamă din partea medicilor o preocupare constantă şi semnificativă pentru PERSOANA pacientului. Aceasta e piatra de căpătâi în activităţile pe care Grupul pentru Medicina Persoanei le desfăşoară. Grupul s-a impus nu atât ca sistem teoretic, cât mai ales ca un sistem de valori şi atitudini care să ia în consideraţie scopul şi finalitatea vieţii, raportarea fiinţei umane la Dumnezeu, la semenii săi şi la sine însăşi.

Aproape că rezonează sărbătoreşte… de vreme ce Vasile Băncilă defineşte sărbătoarea ca „împăcare cu sine, cu ceilalţi şi cu Transcendenţa”… Dialogul între persoane sau între persoană şi Dumnezeu care e Persoană este într-adevăr un moment sărbătoresc.

Însă, revenind la ideea lui Tournier că medicii ar trebui să se preocupe şi de persoana pacientului, nu doar de trupul său, autorul insistă asupra acestui dualism funciar al fiinţei umane: persoană-personaj, ba chiar „personaje”. În orice moment al existenţei noastre, suntem un personaj. Felul în care ne-am îmbrăcat, felul în care mergem, felul în care povestim la masă, felul în care îl privim pe celălalt în ochi, tonalitatea vocii etc. – toate acestea alcătuiesc personajul nostru. Suntem personaje diferite pentru diferiţi interlocutori sau simpli privitori, pentru că fiecare are asupra noastră o percepţie proprie, influenţată de bagajul său de cunoştinţe, de preferinţe, de capacitatea de introspecţie, de interese ş.a.m.d.

În acelaşi timp, fiecare suntem persoane, însă accesul la persoană este limitat, există doar anumite momente privilegiate în care persoana cuiva poate fi prinsă, chiar în spatele măştii, chiar în spatele personajului, pentru că persoana în stare pură nu este tangibilă. Aceste momente privilegiate reprezintă esenţa vieţii. Ele nu se pot permanentiza. Faţă de ele există îndepărtări şi reveniri, şi în acest fel ne este construită viaţa. Pentru un medic – mai ales pentru psihoterapeuţi, fiindcă Tournier vorbeşte din punctul de vedere al unui psihoterapeut -, contactul personal pe care medicul reuşeşte să-l stabilească cu pacientul său este coloana vertebrală a întrevederii şi una dintre condiţiile necesare pentru rezolvarea problemei pe care o are pacientul.

Iată exemplul (dintre zecile de exemple aduse de autor) unei paciente care suferea de tuberculoză. Vreme de doi ani, fusese îngrijită de un renumit ftiziolog şi, în ciuda tratamentelor foarte atente şi adecvate, starea ei nu se îmbunătăţea. Când şi-a exprimat dorinţa să-l consulte pe dr. Tournier, medicul ei a protestat că acesta s-ar ocupa de cei cu probleme nervoase, or problema ei era tuberculoza, nu nervii. Până la urmă, cei doi medici s-au pus de acord, aşa că dr. Tournier şi-a început şedinţele cu pacienta:

Foarte repede, ea s-a deschis mai adânc. De la psihologie, am trecut astfel, pe nesimţite, la domeniul spiritual. În adolescenţă, la internatul catolic, s-a împrietenit cu o prietenă, cititoare pasionată a lui Nietzsche. Ea era naivă, incapabilă să susţină discuţia cu o persoană puternică. A fost repede convinsă. Religia în care fusese ea crescută nu era decât iluzie. În consecinţă, n-a mai putut să se roage, nici măcar în momentul morţii tragice a primului ei soţ. Simţea că îi lipseşte ceva, dar n-a găsit niciodată pe nimeni faţă de care să se deschidă.

În urma întrevederii noastre, ea s-a reîntors la religia ei catolică. Am văzut-o revenind la următoarea consultaţie radioasă, spunându-mi că se ruga din nou. Ea adăugă cu plăcere că seara, când soţul ei, industriaş foarte ocupat, întârzia să vină, în loc să se enerveze de nerăbdare, vedea în asta o minunată ocazie de părtăşie! Începând din acel moment, starea ei pulmonară s-a îmbunătăţit rapid. După patru luni, confratele meu a constatat vindecarea tuberculozei.

(…) E drept că pe calea psihologiei am pătruns în domeniul spiritual, fiindcă psihologia favorizează contactul personal altfel decât auscultaţia şi radiografia. Dar, sincer vorbind, n-am făcut psihologie savantă în cazul ei. Nu-mi amintesc să fi făcut nicio analiză de vis. Pur şi simplu am ascultat-o pe această pacientă, aşa cum putea face orice medic după auscultaţie.

Bineînţeles că Tournier arată şi care sunt riscurile trecerii graniţei dintre psihologic şi spiritual. Mai ales că această graniţă se trece fără să-ţi dai seama… pe nesimţite. Concluzia lui este că medicul nu trebuie în niciun caz să se substituie membrilor clerului, deci psihoterapeutul nu poate lua locul preotului, dar nici nu-şi poate violenta pacientul, să-l oprească brusc în momentul în care el abordează probleme spirituale, nu probleme psihologice. Rolul medicului, consideră Tournier, este să-l asculte pe pacient până la capăt şi să-l direcţioneze apoi spre actul mărturisirii în prezenţa unui membru al clerului, pentru că acestora le revine responsabilitatea de a-i asculta pe oameni în prezenţa lui Dumnezeu şi de a-i ajuta să-şi rezolve problemele care sunt de natură spirituală.

Personajul şi persoana este o carte scrisă la modul practic, există o serie de exemple, nu se face abuz de termeni ştiinţifici, însă nici nu se aduc înaintea cititorului alte categorii de oameni… cu probleme grave de relaţionare, cum ar fi hoţii, curvarii, ucigaşii etc. Cazurile aduse în discuţie sunt aşa, la limita rezonabilului şi a bunului-simţ, însă e drept că modelul propus este unul general valabil: orice om e deopotrivă persoană şi personaj; pentru a avea un dialog semnificativ cu celălalt, e nevoie de „contact personal” – sintagma se referă la capacitatea interlocutorilor de a prinde persoana celuilalt, de a trece dincolo de aparenţe, dincolo de personaj, de a surprinde esenţa; suntem capabili de dialog personal în măsura în care răzbate în noi prezenţa Persoanei, a lui Dumnezeu.