lumea adam(a)ică

La noi, dacă era plin compartimentul trenului, aveai ocazia să asculţi tot felul de poveşti, de la cele mai neplăcute, trecând peste cele obişnuite, ba chiar şugubeţe, până la cele fără perdea.

N-am să uit niciodată cum am ascultat-o – trei ore încheiate – pe femeia aceea tânără, povestind în detaliu deshumarea mamei şi a fratelui ei. Evenimentul îi era proaspăt în minte. Enumera cu lux de amănunte tot ce se afla în jurul mormântului, fiecare piatră, numele celor înmormântaţi de jur-împrejur.

Evoca gesturile groparilor, feţele lor înroşite de efort şi alcool, replicile nepotrivite spuse de administratorul cimitirului, dar, mai ales… cum s-au amestecat oasele mamei şi ale fratelui, după ce le-au strâns într-un sac, aşa încât n-au mai ştiut care cui aparţineau.

Mă gândeam că oasele acelea se vor recunoaşte şi se vor atrage unele pe altele într-o bună zi.

Femeia vorbea fără să cântărească prea mult audienţa. De cele mai multe ori, se uita în gol, se oprea în câte un oftat îndelung şi mai scăpa de sub pleoapă câte-o lacrimă, pe care nu se grăbea să o şteargă. Nimeni nu punea întrebări.

Fiind obişnuită cu drumurile cu trenul, aveam mereu ceva de citit la mine. Îmi pironeam ochii într-o carte şi eram “prezentă” doar cu intermitenţe, în limita strictului necesar. De astă dată, n-am putut deschide cartea.

Ciudată expresia oale şi ulcele! În viaţă, suntem vase de preţ… sau de ocară. După moarte, oale şi ulcele!…

Nu dădeam impresia de participare, dar toate detaliile inserate în povestea tinerei femei păreau dintr-o altă lume, cu care nu aveam niciodată, nicicum, nicicând să dau faţă.

Era un alt fel de fantastic, nu acela din poveştile cu Jean-Claude. Însă tot într-o zonă intangibilă rămânea… pentru totdeauna!