Intră!…

Citind această întâmplare, mi-am amintit de o alta, la fel de mişcătoare pentru mine. Eram într-un oraş din Spania, într-o duminică, vizitam diferite lăcaşuri de cult. Am fost surprinsă că bisericile, catedralele nu erau goale, ci erau pline de credincioşi. După ce-am participat, fragmentar, la slujbe diferite din vreo 7-8 biserici şi catedrale, am ajuns la o mănăstire, şi colegele mele s-au arătat dornice să intre să o viziteze. Aici nu se ţinea slujbă, era o veche mănăstire de călugăriţe.

Resimţeam o mare oboseală. Aş fi vrut să mă aşez şi să mă reculeg. La intrare, trebuia plătită taxa de vizitare de 3 euro. Nu era decât o sumă modică, însă n-am mai vrut să dau banii aceia, gândindu-mă că urmează obiective mai importante. Cel care vindea tichetele era îmbrăcat în negru, ca un călugăr. În aceeaşi încăpere, erau expuse nişte obiecte de cult minunate, era un fel de minimuzeu. M-am plimbat prin faţa vitrinelor, admirând frumoasele obiecte de cult şi odăjdiile viu colorate. Auriul dens sporea efectul de lumină al razelor darnice care pătrundeau pe fereastră şi pe uşa deschisă. Apoi m-am aşezat pe o băncuţă să mă rog până aveau să termine de vizitat mănăstirea colegele mele.

Mă încerca un sentiment de mulţumire, dincolo de starea de oboseală. Stăteam liniştită pe bancă şi mă rugam în sinea mea. Omul continua să vândă tichete, iar vizitatorii intrau rând pe rând. La un moment dat,

Din miracolele copilăriei mele (6) - Percheziţia

Deşi nu-i pot spune azi La Mulţi Ani!, voi scrie spre-aducere-aminte despre Ea. De fapt, pot spune urarea, dar mami are deja toţi anii, trecuţi, prezenţi şi viitori, iar urarea mea nu-i mai este de niciun folos. Ea are eternitatea ‘nainte. Înainte, înapoi, unul la dreapta, altul la stânga… Ce idee ne putem face noi despre topografia Raiului?

Îngrijorări de Marta

Într-o familie mare, treburile gospodăreşti sunt şi mai numeroase, iar pentru asta, nici nu e nevoie de exerciţiu de imaginaţie. Să pui de trei ori pe zi optsprezece farfurii de mâncare nu e ca şi cum ai pune patru-cinci. Cumpărăturile, statul la cozi, alte dificultăţi inerente. Spălatul hainelor… ce să mai vorbim? Se-adunau în baie hainele pentru spălat cu duiumul…

În unele perioade, eu cu încă o soră sau un frate răspundeam de cumpăratul laptelui dimineaţa. Nu se dădeau decât doi litri de persoană, aşa că, înainte de a merge la şcoală pe ora 8, ne trezeam pe la 6 şi mergeam la coadă la lapte.

Au fost apoi perioade în care mie mi-a revenit spălatul hainelor. Maşini automate nu existau, dar aveam o maşină de spălat cu cuvă şi storcător separate. Trebuia să ne sincronizăm şi cu orele în care aveam curent, fiindcă se lua zi de zi curentul. Temele pentru şcoală le mai făceam la lumina lămpilor cu petrol, dar pentru spălat aveam nevoie de curent. Şi când te gândeşti că eram în “epoca de aur”, în “epoca luminii”!…

Ia tu brioşa!

Uneori, gesturi în aparenţă mărunte ne deschid orizonturi din cele mai largi. Le înţelegem ca revelaţii, un fel de revelaţii indirecte, dacă socotim că lumina care l-a orbit pe Saul pe drumul spre Damasc a fost o revelaţie directă. Aceste gesturi mărunte ne arată Dragostea, Viaţa, Calea.

Citisem în cartea lui Paul Tournier, Personajul şi persoana, o întâmplare. Unul dintre personaje descrie o revelaţie trăită de el, şi în care nu pomeneşte direct Persoana divină. Cu toate acestea, întâmplarea respectivă, el o numeşte revelaţie, o bulversare a traseului evenimenţial. Un eveniment care i-a schimbat viaţa.

Era adolescent, o ducea bine, făcea parte dintr-o familie bogată. În această linearitate a vieţii lui interveni războiul, şi totul se duse de râpă. Urmărit fiind de nazişti, fugea dintr-o localitate în alta ca un vagabond. La un moment dat, văzu în stradă un vânzător ambulant care vindea brioşe. Îi era o foame cumplită, dar n-avea nicio leţcaie, aşa că nu putea să-şi cumpere râvnitul aliment.

În acel moment, un călugăr cerşetor se apropie şi îşi cumpără o brioşă. Dar când se-ntoarse să o ia din loc, îl văzu pe tânărul aflat în apropiere. În loc să muşte din brioşă, întinse mâna şi i-o oferi acestuia.

Ei bine, pentru acest personaj, întreaga existenţă se schimbase în acel moment când primi brioşa. “A fost o revelaţie, a mărturisit el. M-a făcut un alt om.”

A fost o revelaţie, pentru că brioşa aceea i-a astâmpărat foamea, nu doar fizică, ci şi pe cea interioară. Un gest de bunăvoinţă, un gest de sacrificiu din partea semenului său i-au arătat Dragostea, Viaţa, i L-au arătat pe Dumnezeu.

Oare suntem noi agenţii unor revelaţii indirecte?

Ia tu brioşa!

Trata(men)t de greaţă

Greaţa a ajuns la fel de comună ca pâinea. Unii se descurcă cu emetiralul, alţii se rezumă la constatarea disconfortului digestiv, iar alţii n-au nicio greaţă.

Iniţial, mi-am zis că “Hristos a înviat!” se potriveşte în orice zi a anului, deci nu e neapărat nevoie de simultaneizarea cu momentul. Plus că ceilalţi - “mai puţin (drept)credincioşi” - se salutaseră aşa cu o lună înainte. Mă gândeam că moartea unora durează mai mult de “trei zile şi trei nopţi”, deşi nu ştiu cum iese socoteala în matematica învierii. Orice-aş face, tot 2 nopţi ies la socoteală. Dar nu-mi bat capul cu asta.

Chestiunea e că s-a prelungit ruptul perdelei, moartea macului, din motive de… greaţă. Nu, nu e vreo sarcină pe rol, nici friptura de miel nu-i de vină, nici măcar sondaj-ul/-ele care-ţi întorc stomacul pe dos. N-or mai pocnit reactoarele nucleare, nici nu s-a contaminat apa de la robinet.

Şi nu-i de incriminat nici foaia scrisă de caiet, băltind sartrian.

Zice-se că şi de la depresie poţi da în greaţă. Iată despre greaţă şi vomă pe înţelesul tuturor. Dar nici depresia nu-i la mijloc, bat-o vina!

Am primit o declaraţie…

…şi-o dau mai departe pe proprie răspundere.

Unii au zis că-i banc sec.

Alţii că-i scurtă şi la obiect.

Alţii că-i răsuflată. (De parcă ar fi fost cu gaz. Sau gaze. :P. Iar îmi amintesc de studenţii ăia care au scris că i-au gazat pe turişti la hotel, în loc să-i cazeze).

Şi încă unii au zis că-i o prostie.

Şi încă alţii că nu-i originală.

Pentru că toţi s-au deprins cu de-clişeizarea. Şi-s deştepţi şi declară (pe proprie răspundere) muuult mai poetic.

Dar nimeni nu L-a întrecut până acum:

Te iubesc cu o iubire veşnică. De aceea îţi păstrez bunătatea Mea.

…s-a rupt în două

Am încărcat pe frontispiciul blogului un mac sfâşiat, sfârşit pe caldarâm. De fapt, doar petalele lui. Petalele rupte de tulpină şi frunze. O imagine a morţii.

*

“Şi îndată, perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat…” (Mt 27, 51)

Azi a fost ziua sfâşierii. Dumnezeu S-a lăsat sfâşiat: între iubirea de oameni şi iubirea de Fiul.

Niciun miracol n-a fost imposibil de realizat la cuvântul Lui, însă miracolul iertării cerea vărsare de sânge, nu doar rostirea.

Moartea Lui a fost urmată de învieri ale sfinţilor adormiţi. Sfâşiere cu două tăişuri.

M-am gândit apoi la alte despicări în două.

Despicarea în două a Mării Roşii. Pentru evrei e salvatoare. Pentru egipteni, doar o amăgire!

Când au pretins cele două mame înaintea regelui Solomon, fiecare separat, că al ei este copilul care urma să fie mâncat din cauza foametei, Solomon le cere oamenilor să-l taie în două pe copil şi să dea câte o jumătate fiecărei mame. Însă adevărata mamă nu îşi vrea copilul sfâşiat. Preferă să-l ştie în mâna celeilalte mame, dar să nu fie sfâşiat…

Elisei priveşte cum e răpit Ilie la cer în carul de foc şi… îşi sfâşie hainele în două. Apoi, cu mantaua lui Ilie, Elisei despică în două Iordanul.

Unii martiri au fost tăiaţi în două cu fierăstrăul.

Sfâşierea în două e salvatoare. Între ce şi ce ne-am sfâşiat azi?

Un psalm de cină (rod)arghezian

După ce a cinat cu prietenii, a rămas singur…

Acest paradox al singurătăţii între ceilalţi ne-a rămas pe buzele gândului. Nu era singur… era cu prietenii cei mai apropiaţi… cufundaţi într-un somn-absenţă ce sporea infernal însingurarea.

Când pentru prima dată am rămas fără prietena cea mai apropiată, am scris poezii de jale şi dor. Mi le-am notat într-un caiet şi le reciteam parcă pe furiş… pe furiş de mine…

Mergeam cu corul de copii pe sate. Cântam, recitam. Era un univers de taină. Dumnezeu era mai aproape ca niciodată. Dacă era vreme bună, ne-aşezam pe iarbă, într-un luminiş, ne deşărtam bocceluţele şi mâncam “de obşte”. Pe dirijorul nostru îl îndopam întotdeauna cu prăjituri, din cauză că-l iubeam prea mult şi ne supăram dacă nu gusta din prăjiturelele fiecăruia. Apoi mergeam cu prietena mea cea mai bună şi culegeam flori, făceam coroniţe, şi brăţări, şi inele din flori. Întotdeauna ne rugam împreună când eram suficient de departe de râsetele tovarăşilor noştri zburdalnici. Dumnezeu era mai aproape ca niciodată.

Şi-a venit o zi când ea a plecat departe. I-am scris:

Cu Ierusalimu-n inimă

Cum încape un oraş într-o inimă?

1. În poezie:

cât două aripi neţâşnite din găoace
ascuţite la bază ca un colţ de inimă
aşa se înfăţişa Ierusalimul pe harta-ţi
din care am băut pe nerăsuflate toate râurile

2. În amintire:

• În două zile am pus piciorul pe trei continente. Plecasem din America, făcusem o oprire în Europa, iar acum mă aflam în sudul Asiei. În tot acest timp, amintirea oraşului meu natal o păstram în inimă ca pe o fantomă cu care te prea obişnuieşti şi nu mai vrei să o alungi… pe care o îndrăgeşti, iar dacă ar dispărea, ţi-ar zdruncina tot echilibrul.

Femeia cu mirul

Gestul miruirii le-a cam zgândărit minţile celor ce au asistat la el. În matematica Cerului, costul mirului avea alte zerouri, cu siguranţă.
- Doamne, nu Te scandalizează risipa aceasta?
- Nu prea. Gândurile Mele sunt prea departe de gândurile voastre.

Dar prihănita a avut şansa să neprihănească Neprihănirea!

Oare noi am fi sfidat logica celor de lângă noi pentru a-I spăla picioarele cu mir?

pentru Mircea Marinău

*

Că ea în slavă nu putea s-ajungă
O dovedeşte prihănirea ei
Dar nici de lacrimă să se ascundă
Când gându-i irumpea scântei
Nu-i fu îngăduit să fugă

Îngenunchind ca robii, stropită-a fost cu har
Când plânsul ei a rugă se ridica-n lumină
Şi pletele-i ‘negrite le prefăcu ştergar
Înseninând trecutul şi fiinţa ei străină

În imn de îngeri urcă parfum de nard curat
Şi sfâşie în cioburi de cânt Nemărginirea
Cu fiinţa ei plecată şi gândul ei iertat
Neprihănea cu plânsul ei smerit
Neprihănirea

Ca de-nceput de pătimire…

Începe Săptămâna Patimilor.

Monica Lovinescu s-a sfârşit.

Încă un glas care îşi va prelungi nedeteminat memoria a amuţit.

Monica Lovinescu (1994) - Sursa imaginii: Wikipedia

*

Noi ne gândim la cele 10 fecioare şi la pilda lor. La miezul nopţii va veni furul. Suntem cu rezervele asigurate, să nu se stingă a noastră lumină?

Rod(n)icind Flori(i)le

Aşa arată rod(n)ica mea Primăvară!

Mi-am mutat încet obiectivul aparatului dinspre terestru spre celest.

În prima imagine, aproape m-a uimit curgerea culorilor. Ca şi cum de la deal până acasă, copacii, iarba şi gardul s-au aqua-relizat.

În a doua imagine, incandescenţa solară vine dinspre pământul tridimensional/t.

Urmează în a treia imagine o simfonie a magnoliilor printre care se întrevăd “apucături” de cer.

Şi, în fine, florile înCRUCişatE! După ce calci pe ramuri de finici eşti atârnat pe trunchi! De lemn… Oricum, după cruce, e cer deplin. Pur şi simplu Cer.

Click pentru imagine mărită!

*

Cu ocaua mică

Deci mai puţin cu aproape 400 de grame decât cât plăteşti?!!! Nu doar comercianţii din piaţă sunt prinşi cu ocaua mică. Găsim pe toate gardurile ştiri despre primari, prefecţi, directori, avocaţi, politicieni prinşi cu ocaua mică.

Ce este ocaua mică? O măsură mai mică decât cea legală. Folosirea ei duce la înşelarea cumpărătorului. Cu toate că expresia e cel mai adesea folosită ca sinonim pentru minciună:

a prinde cu ocaua mică = a prinde cu minciuna,

se înţelege deopotrivă că o cântăreală nedreaptă înseamnă hoţie, ilegalitate, incorectitudine, nedreptate.

De câte ori n-am zis: nu-i drept, nu-i corect? Nu mi-a dat nota pe merit. Lui i-a dat mai uşor decât mie.

Ca un hoţ…

Unul dintre bancurile pe care le-am ţinut minte - şi sunt puţine la număr - a fost acela cu un hoţ care jefuieşte o casă. În timp ce cotrobăieşte prin sertare, papagalul din colivie repetă întruna:
- Isus e cu ochii pe tine. Isus e cu ochii pe tine.
Hoţul se uită încoace şi încolo, dar nu vede pe nimeni, aşa că îşi continuă căutările după bani şi obiecte preţioase. Papagalul nu conteneşte:
- Isus e cu ochii pe tine. Isus e cu ochii pe tine.
Iritat, hoţul intră-n vorbă cu papagalul:
- Da’ pe tine cum te cheamă?
- Moise, îi răspunde papagalul.

Îl iubesc ca pe ochii din cap

Ştim că asta înseamnă a iubi foarte mult / foarte tare / din tot sufletul / din toată inima etc. etc. Obiectul atracţiei manifestă o puternică impresie asupra noastră, atenţia ni se îndreaptă inevitabil într-acolo, îi acordăm timp mai mult, suntem dispuşi la sacrificii.

Cineva, ceva devin idolii noştri: anumite persoane, propria persoană, o calitate - puterea, frumuseţea, inteligenţa, trupul cuiva sau propriul trup, diverse obiecte - naturale sau modelate de mâna omului (din lemn, metal, sticlă, piatră etc.), unele animale, corpurile cereşti, diverse forme de relief, fenomene ale naturii, un vis, o halucinaţie etc.

…eram idolatru după femeia mea, aş fi trecut prin foc să o port pe braţele mele… (Chateaubriand)

O iubea ca pe ochii din cap…

În societăţile arhaice, idolii erau adoraţi îndeosebi din cauza fricii. În faţa anumitor calamităţi, oamenii se vedeau neputincioşi, aşa că adorau zeii - ciopliţi, modelaţi, făuriţi de mâinile lor - pentru a fi păziţi de sinistre. Zeii erau adoraţi şi din motive “utilitariste” - ei erau cei care dădeau ploaie pentru creşterea recoltelor, scoteau animalele în calea vânătorilor etc. Strâns legată de prezenţa idolilor în case, a terafimilor, e prezenţa obiectelor magice, a amuletelor, talismanelor…

Dacă minţi, creşte nasul mare!

Exemplul lui Pinocchio a intrat în limbajul curent: dacă minţi, îţi creşte nasul; dacă înveţi rău, ţi se lungesc urechile ca la măgar. Cartea lui Carlo Collodi s-a vândut în Italia în 10 milioane de exemplare, fiind a doua după Divina Comedie (12 milioane de exemplare).

Cine n-a minţit niciodată?

Să dea primul cu piatra!

Nu, nu e aşa. Pentru minciună, pedeapsa nu era lapidarea, cu toate că ne amintim episodul Anania şi Safira care au murit pe loc după ce au minţit. Ei n-au încercat să-i mintă pe oameni, ci pe Dumnezeu. Asta e curată nebunie. Cum să minţi Ochiul care te vede ziua, noaptea, la marginea mării şi în locuinţa morţilor şi care îţi citeşte gândul înainte de a-l fi făcut manifest?

*

Suntem la a patra ilustrare a celor care vor fi “afară”. Chiar dacă lista este mai lungă, ne vom opri la 7. Şapte, cât pentru o săptămână a patimilor.

*

În documentarul realizat de Damian Pettigrew în 2002, conţinând ultimele interviuri date de Fellini în 1991 şi 1992: Fellini: I’m a Born Liar (în franceză: Fellini, je suis un grand menteur), găsim următoarea mărturisire:

Lucruri împotriva firii

Un fapt:

Deputatul de Arges, Dragos Dumitriu, a adresat o interpelare Institutului Cultural Român (ICR), condus de HR Patapievici, privind participarea ICR, filiala Stockholm, la o manifestare a homosexualilor din această tară. ICR a oferit sustinere financiară unor homosexuali din România pentru deplasarea acestora în capitala Suediei, în vederea participării la o manifestatie specifică homosexualilor. Dl Dumitriu a întrebat: “Cum au promovat cultura participantii români la manifestarea homosexualilor de la Stockholm?”

Un răspuns:

Institutul Cultural Român de la Stockholm este laureatul premiului BIFROST 2007. Premiul este decernat de către Organizaţia Nordică a Agenţilor Culturali LGBT (Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender) şi se acordă pentru contribuţii excepţionale la construirea de punţi între comunitatea heterosexuală şi cea homosexuală. În vechea mitologie scandinavă bifrost era simbolul curcubeului şi reprezenta podul ce unea lumea zeilor cu cea a muritorilor.

Institutul Cultural Român de la Stockholm primeşte acest premiu ca recunoaştere a eforturilor sale pentru încurajarea şi sprijinirea comunicării între comunitatea LGBT din România şi cea din Suedia, vizibile în special în proiectul său de colaborare cu Festivalul Moonbow din cadrul Stockholm Pride 2007. Cu acea ocazie Institutul Cultural Român Stockholm i-a avut ca invitaţi pe Florentina Ionescu, vicepreşedinte Accept Romania, şi Octav Popescu, organizatorul Bucharest GayFest, care au participat la o serie de evenimente din cadrul festivalului.

Motivaţia juriului a fost aceea că ICR Stockholm “confirmă că un institut cultural străin are atât rolul de a susţine contribuţiile pe plan cultural şi existenţa tuturor cetăţenilor – inclusiv a celor aparţinând comunităţii LGBT – cât şi pe acela de a crea legături trainice între naţiuni, dincolo de graniţele culturale, geografice sau de gen.”

Printre câştigătorii anteriori ai premiului se numără fostul prim-ministru al Suediei Göran Persson (pentru iniţiativa organizării unei serii de conferinţe internaţionale pe tema Holocaustului, unde a pledat pentru includerea în discuţie a tuturor victimelor acestuia, inclusiv a homosexualilor), regizoarea suedeză de teatru şi film Suzanne Osten şi fostul lider al Partidului de Stânga Gudrun Schyman.

Am dat citatele de la surse, nu o interpretare a lor.

De ce se leagă atât de mult arta, cultura, de numele unor homosexuali? Fără îndoială, există capodopere care au marcat vieţi, conştiinţe, şi care sunt ieşite din mânile unor astfel de oameni.

Scriptura nu face nicio concesie. Cei care nu se căiesc şi nu abandonează aceste lucruri împotriva firii vor arde în iazul cu foc şi pucioasă. În citatele în care se enumeră cei rămaşi pe dinafară, termenii folosiţi sunt: curvarii, preacurvarii, necuraţii, desfrânaţii, scârboşii, stricaţii, sodomiţii, malahii. Oare de ce nu există şi un episod biblic cu un homosexual iertat, cum există cel cu prostituate iertate ori cu îndrăciţii eliberaţi?

Doare mai tare când avortezi gemeni?

Am rămas cu privirea fixată îndelung pe întrebarea din titlu când am văzut-o între subiectele căutate pentru a ajunge în lumea adam(a)ică… Ce ai putea răspunde la o asemenea întrebare? Când iei o viaţă eşti asasin. Când iei două, dublu asasin?

Sigur că mi-am amintit că Dora şi-a riscat viaţa până la ultima picătură pentru a-i aduce pe lume pe Tedi şi Luca, în ciuda cuvintelor dispreţuitoare ale doctorului Stamatian, care îi dădea 1 % şanse.

Cunosc şi extrema cealaltă: fetiţă de 13 ani care naşte tripleţi. Cu copilăria brusc şi iremediabil ucisă. La 26 de ani, ar putea fi deja bunică. Fată de 16 ani care are 3 copii, unul de 2 ani jumate, altul de un an şi ceva, iar cel mai mic de 5 luni. Fetiţe-mămici de 12-13 ani, membre ale unei secte din Texas, care năşteau chiar în templul în care se închinau membrii sectei, iar una dintre fete, în vârstă de 16 ani, avea deja 4 copii. Ucigaşi de copilărie!…

Însă, dincolo de aceasta, întrebarea din titlu mi-a amintit de o altă categorie de răi care nu vor intra în Rai: afară sunt ucigaşii. Partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă. Nu este uşor să trecem peste “isprava” lui Cain. El n-a fost omorât după ce l-a ucis pe Abel. Dimpotrivă, i s-a făcut un semn ca să fie recunoscut şi să nu fie ucis. Şi, chiar după ce s-a dat legea: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă, existau cetăţi de scăpare pentru ucigaşi. David a ucis pe capete, şi totuşi, e un om după inima lui Dumnezeu. Iată ce spune David despre neamuri: “în Numele Domnului le tai în bucăţi” (Ps. 118, 12). Un vărsător de sânge, un ucigaş!

Afară sunt câinii…

Asupra lui “afară” nu ne vom opri, cu toate că deschiderile sunt multiple:

• gândindu-ne, de exemplu, la scoaterea afară din tabără a bolnavilor, stigmatizaţilor, leproşilor ori a păcătoşilor, pentru a fi separaţi de cei sănătoşi sau pentru a fi ucişi cu pietre,

• gândindu-ne la cele două sintagme: omul dinlăuntru şi omul dinafară,

• gândindu-ne cum erau scoşi din cetăţi nebunii Evului Mediu şi trimişi pe mare…

• gândindu-ne la aparenţele care înşală - acel în afară văzut de la prima ocheadă, ceea ce izbeşte privirea, ori “mormintele văruite”…

Există o serie întreagă de funcţionalităţi ale acestui “afară”, însă ne-a atras de astă dată substantivul “câini”, care apare în enumerarea următoare:

Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună! (Apoc. 22, 15)

În afară de substantivul “câini” - cu semantismul zoologic, toate celelalte sunt din sfera antropologicului. Întrebarea imediată a fost: ce caută într-o enumerare a tipologiilor umane un animal?

Celebrare… atomică

Pe când se ocupau îndeosebi cu vânătoarea şi agricultura, oamenii celebrau momentele importante ale activităţilor lor şi… cereau ajutorul divinităţii pentru reuşite… protecţie împotriva calamităţilor… Alteori îşi aminteau să mulţumească pentru roadele şi belşugul obţinute.

De-atunci ne-am obişnuit cu sărbătorile de tot felul: religioase / laice, personale / colective, naţionale / internaţionale etc. Sărbători inedite. Celebrăm tot, de tot, toţi, de toate: anii, zilele, portocalele, taurii, prima călătorie în cosmos, independenţa, roşiile, interdicţiile, oraşele, mamele, speologii, victoria, taţii, nebunii, înfrângerea, recolta, competiţiile, homosexualii, electricitatea, câinii şi altele. Câte altele!?

Acum, dacă unii se ocupă cu programe de dezvoltare atomică, e normal să fie şi sărbători… atomice. Sau nu?

In Iran s-a celebrat pentru a doua oară Ziua naţională a tehnologiei nucleare.

În imaginea de mai jos, un colţ de cafenea din Teheran. E şi Ziua internaţională a rromilor. Dar cu sărbătorirea naţiilor, etniilor, popoarelor suntem familiari. Cu celebrarea atomică, să ne obişnuim?

Pe pisc cu-n pix în plisc

Deşi în engleză există substantivul compus tongue-twister, în franceză există virelangue, în italiană sciolilingua şi altele, of course, în alte limbi, în română avem doar parafraze de genul: încurcături / îmbârligături / sclinteli de limbă. Şi-am mai auzit şi expresia: fractură de limbă. Asta mi s-a părut tare.

Când eram mici, le învăţam pe de rost doar ca să-i uimim sau să-i chinuim pe alţii. Îi puneam să repete repede după noi, aşa că ieşeau tot felul de ciudăţenii (şi înjurături, printre altele). Pe-atunci, nu ne-am gândit că ar fi exerciţii de dicţie, nici nu ne-ar fi trecut prin cap că ar putea fi teste antispionaj, aşa cum se spune că făceau pandurii lui Tudor Vladimirescu pentru a-i identifica pe spionii greci sau turci care nu puteau pronunţa bine în română: Retevei de tei pe mirişte de mei.

Iată câteva încurcături de limbă pe care mi le amintesc de când eram copil şi altele învăţate mai târziu:

*Domnule dudar, dă-mi două dude dulci din dudul dumitale de dincolo de Dunăre!

*Florica Firea, fata fostului fochist Fănică Florea face fasole fiartă fără foc, fără fum, fiindcă focul face fum.

ProTv la priveghiul gramaticii

Iată cum scrie cu litere mari, să “înveţe” toată naţiunea că

Sabin Bălaşa a fost PRIVEGHIAT.

*

*

Errare humanum est. Ştim refrenul. Aici e vorba de “modele” pentru un maaaaaaaare număr de oameni. Despre “modele” vs “manipulare”, poate, altădată.

Ştirea de la ProTv a durat minute în şir. Nu s-a corectat acel PRIVEGHIAT în PRIVEGHEAT, cum s-a întâmplat odată o astfel de corectare la Antena 3 - de la un minut la altul, REÂNCEP a fost modificat în REÎNCEP.

Verbul a priveghea are participiul privegheat. După cum a veghea are participiul vegheat. Nu vi s-ar părea neromâneşte veghiat? Mie da…

Azi am mai văzut o reclamă la Eximtur - din păcate, nu am găsit pe net imaginea - în care apare, tot cu majuscule, CREAZĂ în loc de CREEAZĂ!

Eu zic că ne ducem de râpă sub toate formele în ţara asta! Ne autoexecutăm inclusiv lingvistic!

sex sex sex

Motto: Babelul e în fiecare dintre noi. Turnul Babel a fost construit în văzul tuturor, în afară. Încurcarea limbilor l-a mutat înăuntrul nostru.

“There is something terribly wrong with a culture inebriated by noise and gregariousness.” (Georg Steiner)

unus, a, um
duo, e, o
tres, ia
quattuor
quinque
sex
septem
octo
novem
decem

1. SEX

CEI ŞASE BURGHEZI AI LUI RODIN: Les Bourgeois de Calais

Povestea burghezilor n-a fost atât de simplă. Rodin şi-a început sculptura în 1884 şi a terminat-o în 1889, însă discuţiile pe marginea figurilor care compuneau grupul statuar şi tergiversarea financiară - cei care l-au angajat pe Rodin pentru această lucrare au refuzat la un moment dat să o mai finanţeze - au făcut ca abia în 1895 să fie plasat la locul lui monumentul.

Triptic

Ţine-aici un umăr de deal
Mănos
Să-ţi pleci fruntea
Printre şiruri de meri înfloriţi
La micul dejun să-ţi ajungă
Papara de flori

Ţine-aici şi un cap(ăt) de munte
Triunghi cu laturi egale
La prânz să înfuleci
Din gheaţa topită direct
De pe stâncă
Trupul în trei feluri
Principale
Şi la desert sângele

Ţine-aici şi un drum
Coborâtor către suflet
La cină
Capul şi umărul
Rămân în urmă
N-a mai rămas în peşteră
Decât puţină iubire de îngeri
Într-o badoacă de lut
Cu grijă să cinezi
Îngeri de lumină
Noaptea de azi
Şi dintotdeauna
S-aţină

Tatăl fiului risipitor

#1

Tatăl: Priviţi! Se întoarce cu adevărat! Îl văd ca o umbră. Un punct mişcător. Dar îl simt. Cărarea pe care vine o aud ca pe un cântec. Cu siguranţă e el! Fiul meu!

Slujitorii: Stăpâne, nu mai lăsa ochii să-ţi plângă zadarnic! Fiul tău petrece acum cu prietenii lui. Nu te mai amăgi şi nu mai aduce întristare sufletului tău. Te-a uitat de tot. Dumnezeu să-l ierte!

Tatăl: Înapoia mea, ispititorilor! Chiar şi văzduhul îmi aduce respiraţia fiului meu. Nu îl vedeţi? E cu neputinţă să fie altul. Fiul meu, fiul meu!

#2

Tatăl: Draga mea, s-a sfârşit aşteptarea. Fiul nostru se întoarce acasă. Îl văd de departe: răspunsul rugăciunilor mele. Hai să-i pregătim o masă pe cinste!

Femeia: Ai temperatură. Vino înăuntru să-ţi fac frecţie! Ţi s-a înceţoşat privirea de când stai aici şi ai făcut insolaţie. Aiurezi.

Minitratat de (ne)vedere

1. Razumihin, ruşinat la culme de căderea măsuţei şi de paharul spart, privea, posomorât, cioburile: apoi scuipă, se întoarse brusc la fereastră şi rămase cu spatele la ei,

uitându-se încruntat pe geam, fără să vadă nimic.

(Dostoievski, Crimă şi pedeapsă)

***

***

2. Medicul oftalmolog orb:

Doamne, cât de mult ne lipsesc ochii, să văd, să văd barem nişte umbre palide, să stau în faţa unei oglinzi, să privesc o pată întunecată, difuză, şi să pot spune, Iată, e chipul meu, ce-i luminos nu-mi aparţine.

(José Saramago, Eseu despre orbire)

***

***

Vânt(urare)

După ce-am pregătit acest text pentru azi, care se numeşte Vânt(urare), am aflat că a fost… vânturat dintre cei vii Pruteanu. Şi mi-am spus că mereu ce avem de zis e mai puţin decât o moarte.

*

S-a-nrădăcinat vântul în pământul oraşului
şi nu se mai lasă dus
adie curtenitor pe la ferestrele fetelor triste
în aşteptarea răvaşelor de la iubiţi

Blogjurnalul - o nouă specie literară?

S-a constatat că jurnalul a trecut de la faza de “intimitate” - jurnalul păstrat cu grijă într-o cameră încuiată, sau în sertăraşul închis cu cheie, sau jurnalul cu lacăt aplicat pe el - la faza jurnalului (în) public. Ne referim la tipul de jurnal: diary, din latinescul diarium - jurnal, nu la jurnalul-ziar, jurnalul contabil, jurnalul de bord etc. Cel care scrie un astfel de jurnal este diaristul. Acum, la concurenţă cu bloggerul…

Unul dintre cele mai celebre jurnale este cel Annei Frank, o mărturie a supravieţuirii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a unei familii de evrei refugiate în Olanda. Anne Frank a murit la 15 ani, dar jurnalul a fost publicat cu acordul tatălui ei, Otto Frank, şi mai târziu ecranizat - în 1959, în 1995, în 2001.

Millie Perkins - în rolul Annei Frank, în filmul The Diary of Anne Frank, 1959

Iniţial, jurnalul era un obiect de budoar, de cămăruţă, nefiind destinat altor ochi decât ai celui care-l redacta. Scriitorul şi cititorul se suprapuneau, erau unul şi acelaşi. Cu timpul, el şi-a schimbat forma, funcţionalitatea şi intenţionalitatea. La început, nici nu se punea problema publicării lui. Anne Frank îşi numise jurnalul Kitty, gândindu-se, probabil, la el ca la cel mai bun prieten, fără să-i treacă vreodată prin cap ce destin va avea jurnalul ei. Acum nu doar că se publică jurnalele intime, dar şi există ideea publicării la nivel intenţional în chiar momentul scrierii: jurnalul se scrie pentru a fi publicat, a devenit o afacere.

(auto)biografie anonimă

Am primit şi eu (ca mulţi alţii, probabil), de la prieteni, această (auto)biografie anonimă. Poate zâmbiţi, poate vă plictiseşte, poate faceţi analize stilistice, poate vă inspiră silă, poate faceţi exerciţii de logică, poate vă lasă indiferenţi. Nevermind. I se poate întâmpla oricui. Eu am zâmbit. :)))

-

AUTOBIOGRAFIE ANONIMĂ ÎN CINCI CAPITOLE SCURTE

Capitolul I

Mă plimb pe stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
Cad în ea.
Sunt pierdut… Sunt neputincios.
Nu e greşeala mea.
Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.

Capitolul II

Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
Mă fac că n-o văd.
Cad în ea din nou.
Nu-mi vine să cred că mă aflu iarăşi în acelaşi loc, dar nu e vina mea.
Îmi va trebui mult timp ca să ies afară.

Capitolul III

Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
O văd că este acolo.
Cu toate acestea, cad în ea… este un obicei deja.
Ochii îmi sunt deschişi.
Ştiu unde mă aflu. Este greşeala mea. Ies afară imediat.

Capitolul IV

Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
O ocolesc.

Capitolul V

Mă plimb pe altă stradă.

_

Eh, eu aş continua aici. Aş spune că şi pe această altă stradă este o groapă adâncă. Şi totul se reia de la capăt. Perpetuum mobile. :)))

Exod 4, 24-26: traduttore traditore

Azi e Bunavestire pentru creştinătate. În Tibet continuă violenţele… Flacăra olimpică a fost aprinsă. Bucureştiul freamătă în apropierea summit-ului. Unii taţi omoară mamele în faţa copiilor… Iar nouă ne pasă de traduceri… La vie continue!…

În versiunea Cornilescu, există un pasaj a cărui violenţă mi-a dat întotdeauna bătăi de cap. Nu că nu ar fi alte pasaje violente în Scripturi, dar aici sunt mai multe întrebări îngrămădite la un loc. Moise porneşte spre Egipt, după ce avusese viziunea cu rugul aprins care nu se mai mistuia. Noaptea, întâlnindu-l pe drum, Domnul vrea să-l omoare. Dacă tot i s-a dat o misiune, de ce să-l omoare înainte să-şi ducă misiunea la bun sfârşit?

• 24 În timpul călătoriei, într-un loc unde a rămas Moise peste noapte, l-a întâlnit Domnul şi a vrut să-l omoare.
• 25 Sefora a luat o piatră ascuţită, a tăiat prepuţul fiului său şi l-a aruncat la picioarele lui Moise, zicând: „Tu eşti un soţ de sânge pentru mine.”
• 26 Şi Domnul l-a lăsat. Atunci a zis ea: „Soţ de sânge!” din pricina tăierii împrejur.

Din miracolele copilăriei mele (5) - Paratrăsnetul

Prolog

Săptămâna care a trecut a fost ziua mea. N-aş mai fi în viaţă, n-aş mai scrie aceste rânduri, dacă nu aş fi avut o mamă a cărei inimă era cu toate antenele ei pe aceeaşi frecvenţă cu inima cerului. Eu cred că Dumnezeu aşa a găsit cu cale să mă iubească… şi să mă răsfeţe.

Terasa

Spre disperarea vecinilor, inventivitatea noastră, a copiilor, când venea vorba de jocuri depăşea puterea lor de a ne opri sub orice formă: cu vorba bună, cu morala, cu ţipetele înfuriate. Noi ştiam una şi bună: dacă-i copil, să se joace.

La etajul unu erau geamurile pe care se putea urca pe casa scării. Era ca un fel de terasă în miniatură, căptuşită cu smoală şi cu tablă pe margine, tablă din aceea comunistă, gri, care ruginea şi se făcea urâtă, da’ ce ne păsa nouă de dialectica esteticii şi utilităţii când era rost de joacă? Inconştienţi, nesperiaţi de nimic, inventam tot felul de jocuri, chiar dacă pericolele ne pândeau la tot pasul. Eram undeva la vreo 6-8 metri deasupra pământului, pe un colţişor de beton acoperit cu smoală care se încălzea de ne ardea fundul sub razele darnice ale soarelui de vară.