Ca orice altceva – 2

O altă întâmplare care are legătură cu această postare.

Laura și Dora făceau parte dintr-un grup de tineri care se întâlneau de două ori pe săptămână la repetiții. Învățau piese corale și le cântau în biserică pe patru voci. Iar la școală stăteau în aceeași bancă. Pe lângă repetiții, făceau tot felul de drumeții și activități în aer liber cu cei din grup sau măcar cu o parte din ei.

Era o atmosferă adolescentină, plină de entuziasm și savoare. Și de romantism din loc în când, din când în loc… Când băieții au fost luați, rând pe rând, în armată, grupul s-a destrămat. Însă prieteniile nu s-au rupt chiar ca ața. Laura primea scrisori de la vreo trei proaspeți soldăței.

Într-o bună zi, Laurei îi veni o idee. Să-i scrie lui Ionuț scrisori anonime. Însă Ionuț îi cunoștea scrisul. Așa că, avea nevoie de un complice. O rugă pe Dora să o ajute. Rezultatul? Laura îi expedie lui Ionuț o duzină de scrisori, care conțineau același număr de rânduri: 14, și erau toate semnate cu inițiala A. Scrisorile nu aveau nume sau adresă la expeditor.

Continue reading

Posted in De probă | 6 comentarii

Ca orice altceva – 1

O întâmplare cu trimitere aici.

Mă uitam la Pierre și mă întrebam ce răspuns să-i dau?

Își adusese din micuța debara câteva cutii de carton. Deși li se putea citi vârsta de „bunicuțe”, păreau a se întreține foarte bine. Erau colorate și… plinuțe.

Așteptam să văd ce urmează. Eram un spectator cuminte, căruia i se plătise biletul de intrare…

Pierre se întoarse la debara. Luă și câteva albume pline cu fotografii. Reveni în sufragerie și le așeză cu o precizie nemțească lângă cutiile de carton.

În gesturile lui, ghiceam elan tineresc și nostalgii amestecate. Pierre împlinise 87 de ani.

Deschise cutiile de carton rând pe rând, cu o grijă aproape ritualică. În ele erau așezate frumos scrisorile-i de-o viață. Puse câteva teancuri separat, pe masă.

Mi se părea un sacrilegiu să asist la această scenă. Nu îndrăzneam să scot un cuvințel. Pierre veni lângă mine cu unul dintre albumele de poze. Îl răsfoi filă cu filă. I-am văzut mama și tatăl, frații și surorile, colegii de școală, soția și copilul, pozele din vremea când era pe front, în Al Doilea Război Mondial.

Au urmat apoi alte albume, rând pe rând… Unul era cu România. Am zâmbit, depănând amintiri despre Opération Villages Roumains.

La un moment dat, Pierre s-a reîntors la masa unde așezase scrisorile în teancuri ordonate. S-a uitat în ochii mei și m-a întrebat:

Continue reading

Posted in De probă | 2 comentarii

Ca orice altceva…

Vine un moment, când scrisoarea aceea, pentru care-ai vibrat din toate corzile văzute și nevăzute,

când sângele-a izbucnit, gata-gata să spargă arterele, de ți s-au roșit și vârfurile urechilor, și ale degetelor,

pe care o deschideai tremurând, în grabă, dar fără să-i retezi un colțișor măcar, o literă,

scrisoarea aceea citită dintr-o (ră)suflare, sărind peste multe cuvinte, îngroșându-le imaginar pe cele esențiale, pe cele așteptate, pe cele râvnite, pe cele asociate celor mai ascunse năvăliri ale simțirii - bolduirea patimii,

scrisoarea aceea răs-răs-răs-citită, învățată pe de rost, semnată cu drag…, rimând cu de dor-ul vijelios din lăuntrul tău,

scrisoarea aceea ținută în sertarul interzis, închis cu cheița, ascunsă mai apoi la lănțișorul atârnat sub cămașă, ori în buzunarul de lângă inimă,

scrisoarea aceea smulsă cu mânie sau cu lacrimi de revoltă din mâna fratelui, surorii, care au sustras-o într-un moment în care tocmai trebuia să faci ce te chemase mama,

scrisoarea aceea care te izola de zgomotul mulțimii, de reproșurile părinților, de mânia dascălilor, care te ferea de tunetele furtunii, de rafalele armelor, de spaima zilei de mâine, de grindină și de inundații,

o ții acum în mână ca pe orice altceva

A fost odată ca niciodată! – îți mai spui…

Posted in De probă | Tagged | 9 comentarii

De ce Tatăl nostru?

Am înțeles, în urmă cu puțin timp, de ce Isus i-a învățat pe ucenici să se roage Tatălui.

(Și dacă s-ar fi scris despre asta, eu n-am ajuns să citesc nicăieri, așa că am prețuit parcursul pe care l-am făcut pe cont propriu.)

Chiar dacă ne e greu să înțelegem cum funcționează practic Trei în Unu și Unu în Trei, există o ordine respectată cu sfințenie de cei Trei. Fiul Se recunoaște ca fiu, nu vrea să ia locul Tatălui. De aceea, spunându-le ucenicilor să se adreseze direct Tatălui, Isus Se așază pe Sine și în ascultare de Tatăl, și ca Frate mai mare al nostru.

Altfel, cum L-am privi pe Isus ca frate, dacă nu ne-ar fi spus El Însuși cum să ne adresăm Tatălui nostru. Același Tată pe care Îl are și Fiul.

Isus nu i-a învățat pe ucenici să se roage: Doamne, Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu…

De unde decurge întrebarea: E greșit să ne rugăm lui Isus, să ne rugăm Fratelui mai mare? E greșit să facem acest transfer de autoritate căreia ne adresăm?

Răspunsul meu: Nu, nu e greșit. Isus a săvârșit Jertfa, așa că acum, între noi și Dumnezeu, există Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca noi. Distanța dintre noi, ca ființe supuse greșelilor, și Dumnezeu, ai cărui Ochi nu pot privi nelegiurea, devine astfel, prin Isus, traversabilă. Adică pe Isus Îl simțim mai aproape și-L trimitem pe El să ceară Tatălui pentru noi…

Și totuși, ce mare lucru, să poți realiza că Tatăl tău e chiar Cel-ce-este! Ce mare lucru că poți să-I spui: Tată!

Posted in De gândit | 17 comentarii

Bun de publicat

Chestia cu bun de tipar ni s-a în-tipărit bine în cap unora.

De când cu multiplicarea de nestăpânit a „tribunelor” virtuale, nu se mai dă „bun de publicat”.

Imaginea de mai jos e inedită în felul ei. E o împlinire a versetului:

„Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare sfântă!” (Rom 16, 16)

Sursa: aici.

Posted in Demenţial | Tagged | 5 comentarii

La-nceput de drum

Țineți minte piesa cântată de Mircea Baniciu? Pe vremea când se mai foloseau discurile acelea mai mari ca plăcintele de la țară, ascultam Secunda 1 pe un pick-up primit cadou de la cineva foarte drag. M-a atras întotdeauna povestea din versurile cântate de Baniciu.

Însă nu de Baniciu e vorba aici, nici de plăcinte, ci de începutul de drum al altor poveștipe care le doresc lungi, inspirate și de folos multora:

Un fel de zmeu înălțat din dorințe și experiențe însemnate…

- și 71 de gânduri, înălțate și ele, uneori dintr-o dată, din același ungher de… inimă(?).

*

Posted in De (la) prieteni | Tagged , , | 4 comentarii

Parabola că(n)ii

De-o vreme, cafeaua e și mai bună! N-am schimbat nici marca, nici rețeta. Tot meritul îi revine cănii. Am o cană de care aș vrea să am și în cer, când îmi voi lua acolo micul dejun.

Cana asta mi-a ținut o predică. Oricât de insolit pare, e purul adevăr.

Iată ce frumoasă e cana vorbitoare:

Deși pare ca toate celelalte, personalitatea ei iese în evidență când se toarnă în ea ceva cald.

Continue reading

Posted in De gândit | Tagged , , , | 17 comentarii

Atonement, imagination, self-punishment

Chiar dacă întâmplător am ajuns să văd filmul Atonement – abia ulterior am aflat despre el că scenariul a fost regizat după cartea omonimă a lui Ian McEwan, că fusese premiat cu un Oscar și două Golden Globe (și că era interzis sub 16 ani), …chiar dacă nu-i genul de filme pe care le-aș recomanda, există ceva sâcâitor în povestea transpusă pe peliculă. Playing God. Twice, at least.

Chiar dacă m-a revoltat să constat că încă se mai poate greși traducând library cu librărie, iar scena se petrecea în bibliotecă (de ce să avem pretenții de la un canal precum HBO?), chiar dacă întâlnirea mea cu Ian McEwan n-a fost deloc convingătoare – am citit Grădina de ciment, o poveste care bine-ar fi să rămână afară din manualele școlare, că în afara moralei s-a așezat singură, în povestea pe care o prezintă filmul Atonement, există câteva întrebări pe care merită să și le pună oricine: un copil care depune o mărturie mincinoasă poate trece atât de ușor testul credibilității? De ce e suficientă mărturia unui singur martor? Dacă remușcările invadează într-un târziu conștiința copilului, între timp maturizat, de ce soluția ar fi acțiunea autopunitivă? În fond, această autopedepsire e combinată cu pretenția de a te așeza în locul Lui. Câți nu procedează identic, atribuindu-și după propria imaginație pedepse? Această autopedepsire (te) salvează?

Chiar dacă am citit în unele comentarii că spectatorii au fost surprinși de finalul filmului, eu n-am găsit nimic surprinzător. E suficient să citești Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu, să rezolvi structural și ideatic problema lui Ștefan Gheorghidiu cu realitatea și pretenția de realitate, ca să fie logică și încercarea de rezolvare a poveștii din film. Ca să nu mai vorbim de artificiile structuraliste.

Dar care e povestea?

Continue reading

Posted in De gândit | Tagged | 2 comentarii

De sinuciderea spirituală…

Exercițiul care urmează este cât de cât independent. Lucrurile pe care mi le-am aranjat în sinea mea într-o anumită ordine vin din citirea Bibliei și din lecturi disparate sau din audiții. Ceea ce m-a interesat a fost o anumită coerență – pentru mine în primul rând -, că de originalitate nu se poate vorbi, de când omul a pierdut definitiv inocența oricărui contact cu orice tip de discurs.

Nu mă îngrijorează (in)acuratețea sau (in)consecvența cu vreo direcție de studiu sau alta, fiindcă nu am făcut studiu tematic… Mi-am pus niște întrebări și am încercat niște răspunsuri.

Așadar, întrebarea mea a fost: omul spiritual se poate sinucide? Omul care se naște din apă și din duh (Ioan 3, 5), omul născut din Cuvânt (Iac 1, 18) poate să moară? Spiritual vorbind…

Continue reading

Posted in De gândit | Tagged , , , , , , , | 5 comentarii

If only one thing had happened differently

Am văzut o secvență dintr-un film. Nu știu cum am reușit să suprind exact momentul respectiv: un zapping inspirat.

Nici filmul, nici personajele principale nu erau oarecare: The Curious Case of Benjamin Button. Nu-mi place în mod deosebit Brad Pitt. Pe câțiva dintre cei ce-mi plac în mod deosebit, îi puteți vedea aici.

Însă această secvență m-a intrigat prin insistența asupra momentelor, mobilurilor, persoanelor, circumstanțelor, motivațiilor care au concurat la producerea accidentului lui Daisy. Iată secvența:

De ce m-a intrigat atât? Fiindcă m-a obligat să recapitulez că totul, absolut totul, a fost mai dinainte pregătit de Dumnezeu. Această repetare cu insistență – uneori devastatoare – a faptului că totul s-a întâmplat la vremea potrivită e ca o piatră de moară. Ori te ajută la măcinat, ori te trage la fundul apei.

Continue reading

Posted in De viaţă | Lasă un comentariu

plesnet de cuvinte

Unul dintre exemplele tradiționale, când se predă aliterația, este versul eminescian:

Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie.

În fragmentele de text de mai jos, veți descoperi un alt fel de vâjâit, un alt fel de plesnet. De… cuvinte. Poate chiar tornade. Nu chiar inofensive, dar nici periculoase… Nu știu dacă e culmea sau nu, dar îmi place exercițiul la care mă obligă înșiruirile astea de cuvinte!…

Trimise aproape invariabil fără punctuație, ai ocazia să stabilești singur raporturile sintactice, subordonările în special, elementele care determină! Îi spuneam fratelui meu, care tocmai și-a sărbătorit ziua, că nu știu în ce fel se înalță în mintea lui astfel de castele cuvântătoare, cu atâtea ornamente, dar îi mulțumesc că m-a lăsat să le de(z)leg!

Iar sensul? Sensul e fragmentat. Câte o culme, apoi prăpastia. Depinde și unde pui punctele sau virgulele. Bine că nu se moare din asta!:)

- un zâmbet suav delicat împletit cu puritatea gândului unei dorințe de bine aliniate cu marcajele de rigoare pentru țelul intermediar sau cel de peste nebănuitele coline care ascund finalizarea suflului

- fie ca împletitura razelor soarelui blând de primăvară să te învelească într-o pătură astrală a căldurii care doar se prevestește dar poartă în sămânță ascunderea dogorii ce va topi răceala albăstrită și distantă a recentei unduiri pendulare prin feeriile ascuțite și impresionate mai elocvent de șuierăturile a ceea ce nu vezi nu știi de unde vine și nu știi încotro se duce o fi vântul sau altceva?!

- fie ca răsucirea firelor timpului să împletească realitatea și dorințele tale cu satisfacția de a accepta ce nu poți influența cu cunoștința că ceea ce accepți nu înseamnă resemnare ci înțelepciunea celui care folosește ce li se pare unora un eșec iar altora un triumf copleșitor pentru covorul tău plutitor între palpabilul de dedesubt cu neantul visurilor nesfârșite de deasupra sau e acela dedesubtul cumva depinde din care parte a sferei privești

-mă uit la anii care au trecut și cum am așternut cu pensula vieții noastre pe pânza latului de palmă ce este țesătura individuală și unică de fundal și mă gândesc uneori cine a colorat anumite porțiuni că mi se par așa stângace altele nu le mai recunosc parcă altă mână s-ar fi trudit pe-acolo adică nu mai am acces la porțiunea respectivă de memorie mă trece gândul că și tu te mai oprești din când în când ca să deosebești cum s-au încrucișat și apoi s-au despărțit cărările din peisaj și ce e presărat pe lângă ele am găsit că lumina crudă a dimineții dă o rezoluție cu totul diferită față de blânda învăluire a luminii premergătoare amurgului – ai ajuns și tu la același deznodământ?

Posted in De(z)legat | 4 comentarii

Iar la poarta raiului…

Sfântu Petru stătea la poarta raiului și aștepta musafiri, ca de obicei. La un moment dat, aude cioc, cioc!

Deschide poarta, se uită. Nimeni.

Mai trece un timp și aude iar cioc, cioc! Cioc, cioc! Iese pentru a doua oară, dar nu vede pe nimeni.

Își ia scăunelul și se așază lângă poartă, cu mâna pe clanță, gândindu-se că de data asta chiar îl va prinde pe mușteriu.

Se aude iar cioc, cioc!

Deschide brusc poarta și vede un ins care alerga îndepărtându-se de poartă.

- Hei, tu! Ce tot bați și fugi ca nehotărâtul!?! Poate nu te mai primesc deloc!

- Nu vreau să fac asta, îi răspunde gâfâind individul. Dar sunt unii care mă tot re-sus-ci-tea-ză!

Posted in De(s)tindere | 4 comentarii

ca atunci…

…când pumnul de sare azvârlit în clipa și locul magice scânteia din toate curcubeiele

de ni se tăia respirația la fiecare treizeci de secunde

când îmi ziceai cât de trainică-i dragostea în măruntaiele firii

când stăteam până-n zori întorcând suflet și trupuri pe toate fețele

un ochi pe față un ochi pe dos două pe față unul pe dos

ca atunci când nu mai puteam traversa ochiul tău

că-mi împietrea orice mișcare

ca atunci când mă lăsai singură să mut munții din loc cu braț de femeie

când mă lăsai să strig să răcnesc să zvâcnesc lacrimi prin toți porii

și se-adunau iar laolaltă curcubeiele într-o necurmată sudoare

ca atunci când întunericul a rămas fără umbre și mergeam pe pipăite

era rece îmi strigai din depărtare să nu mă opresc

îmi șopteai că sunt tare

și mâncai pe nerăsuflate toate slăbiciunile mele

Posted in De îngânat | 11 comentarii

Au făcut patru ani…

E momentul să le transmit nepoțeilor mei gemeni La Mulți Ani! Povestea lor am relatat-o aici, pe episoade.

Și eu mă mir cu bucurie că au ajuns să împlinească 4 ani, când li s-au dat șanse de 1% să trăiască!… Ce bine că zilele lor au fost numărate mai dinainte de Cine trebuia!

Am petrecut ceva timp cu ei în ultima săptămână și m-au amuzat ideile lor copilărești.

Când petreci timp cu copiii, chiar cu adolescenții, e imposibil să nu-ți dea idei… (Așa face și Dale Chihuly, punându-i pe copiii străzii să prelucreze sticla.)

Am vizitat cu Luca și Tedi Peștera Urșilor de la Chișcău. Am înțeles că sunt cel puțin 14 peșteri care poartă denumirea Peștera Urșilor în țară… Am avut un ghid foarte lipsit de motivație, foarte plictisit, care nici măcar nu ne arăta ce era de arătat… Îmi amintesc din vizitele trecute făcute la aceeași peșteră, că totul era prezentat frumos, ca într-un basm. Plecam de-acolo cu o puternică și durabilă impresie de frumos.

De astă dată, prezentarea formațiunilor de stalactite și stalagmite a fost făcută din vârful buzelor. Aproape de ieșire, Tedi a simțit nevoia să se exprime (mult prea) sincer exact în momentul în care se făcuse tăcere și puteau auzi toți vizitatorii oful lui:

- E urât în peșteră! Vreau acasă.

Am mai făcut o excursie la salină, la Turda… Drum lung pentru copiii energici… Nerăbdare, aceleași întrebări repetate la nesâfrșit, chiar dacă răspunsurile erau, aproape invariabil, aceleași:

Unde mergem? – La salină.

Mai este mult? – Da, mai avem mult de mers. E departe.

Când ajungem? – Peste o oră jumătate. Peste o oră. Peste patruzeci de minute. Imediat…

Da, ce-i acolo? – Este multă sare, călcăm pe sare, pereții-s din sare, poți pune și limba pe ei să vezi cât sunt de sărați.

Luca, inevitabil și dărâmător:

- Da, piper este?

Continue reading

Posted in De (ne)crezut | 5 comentarii

Ceață

- Gata, scoate-mă din ceață! Gata cu gluma! Joaca-i joacă, dar nu trebuia să fii tu lumina?

- Ba da, uite, pe-aici! Hai, vino!

- Ai înnebunit? Ce-ți veni? Nu vezi că-nghețul n-alungă ceața? Și respirația-mi îngheață, că se fac țurțuri la gură. Și e-atât de-alunecos! Dacă n-ai luat-o razna, trebuie că glumești. Dar n-am chef de glumă, înțelegi? Nu mai pot. Scoate-mă de-aici, scoate-mă cât mai repede!

- Gheața asta se topește de la lumină. Ceața nu dispare de tot, dar își pierde tăria. Drumul alunecos se preschimbă într-unul plăcut, că ți se lipesc picioarele de el și nu mai vrei să calci pe de lături! Dar nu-i nimic, dacă nu vrei așa, vino încoace!

Continue reading

Posted in De probă | Tagged , , , , , , , , , | 8 comentarii

Verde-aurit

Am mai primit o urare de… (la) mulți ani blogărești!…

Frumoasă (în)cântare!

Eva Cassidy -Fields of Gold

amavertemesremerciementsgarnisdunbourgeondecoquelicotdunamourimmenseetimperissable

Posted in De (la) prieteni | 2 comentarii

Un nou indicator stradal

Se zice că pe străzile Olandei a apărut un nou semn de circulație.

De circulație?

Circulant.

Circulatoriu.

Ce legătură să fie între cerșit și cântat?

Veste bună: e rost de predat limba română!

Posted in de ochi(t) | Tagged , | 6 comentarii

Stau de trei…

…ani prin blogosferă.

Am postat aproape 560 de articole (articolașe): o activitate temperată.

(Nu temperamentală.)

Am contat pe câțiva oameni, care m-au încurajat cu consecvență.

Alții m-au conjurat să mă opresc. Atunci a trebuit să alerg la forurile superioare pentru aviz. Mulțumesc, For Superior, pentru aprobare!

Am descoperit fețe pe care nu le știam ale celor cunoscuți în viața reală. Am descoperit oameni noi, cărora nu le știu chipurile.

Am traversat o paletă variată de emoții, de la mici bucurii până la bucurii imense și intense, de la simple mirări până la adevărate surprize, chiar palpabile, plăcute, dar și neplăcute, de la dezamăgiri mărunte, revoltă, până la scârba demoralizatoare.

Cred că activitatea blogărească ne răpește din timpul prețios petrecut cu cei din proximitate. Balanța-mi înclină către petrecerea timpului cu oamenii față către față…

Articolele de pe blog sunt particulare, fiindcă pot avea impact chiar după ce autorul lor nu mai este în viață. În acest punct, activitatea blogărească se intersectează cu literatura. Autobiografică (dacă blogul e personal). Spre deosebire de autorii pe care posteritatea îi consacră pe baza unor criterii de selecție (și ele în prefacere), autorii de bloguri rămân mult mai inegali ca talent… și consacrare. Și mai pestriți. Popularitatea excesivă și vizibilitatea statistică nu sunt garanți ai valorii. Unora chiar ar trebui să le reteze istoria blogală capul.

Îi mulțumesc în primul rând lui Camix, care, la începutul activității mele blogărești, a fost cel mai neînfricat și neobosit susținător. Camix era asistentul meu drag și priceput, căuta poze, iutuburi, edita imaginile cu o conștiinciozitate lăudabilă. Deși i-am dat bătăi de cap de multe ori, nu s-a dat înapoi…

Le mulțumesc:

Continue reading

Posted in (D)evenimenţial | 30 comentarii