în dreptul sau în locul

omul cu soare în dreptul minții
se chircea să pătrundă scrieri savante
să dezlege mistere, și coduri, și taine
de ce se-nvârt aștrii, ce se află în măruntaie
de om, de-animal și de zburătoare
cum să fie puternic, să câștige războaie
ce se-ascunde în peșteri, vulcane, pe piscuri înalte
în stele și-n mari adâncimi de oceane
de ce mor pe capete unii, de ce-i nedreptate
cât de sus turnul să-l ‘nalțe ca să-L vadă pe Tatăl
cu ochii de carne
…și soarele minții lui se-ntuneca în lungi fante

omul cu soare în locul inimii
stătea în umbră și se mișca după dictare
planta un pom sau altoia o vie
ducea de mână copii și le dădea de mâncare
împrăștia lumină peste cei orbi
se oprea lângă orice mână întinsă
vindeca lacrimi răsărite în ochi
adăpa din fântâni proaspete gurile stinse
ispășea condamnări fără-a fi vinovat
deschidea uși ferecate cu lanțuri
de ieșeau toți robii sub cerul înalt
și ologii săreau de pe paturi
omul cu soare în locul inimii
stătea în umbră ascultând nerostite chemări
Îl vedea zilnic pe Tatăl
și soarele inimii lui strălucea pân’ la mari depărtări

sâmburi de (măr) ionatan

Mulți dintre noi își amintesc că aniversarea lui era pe 20 mai. Spre-aducere-aminte, am creionat jumătăți de mere ionatane. Iar acum, din tot ne(de)scrisul care ne îmbie amintirile spre gustosul Ionatan, condimentat cu talant poetic de Însuși „gustosul Dumnezeu”, vă „fotografiez” doar sâmburi de măr. Iată cu cât elan și har metaforic izbucnea la clipeală de ochi! Mă fascinează cum flacăra macilor transcende umbra. Cu grația degetelor lui Dumnezeu modelând Frumusețe.

Mulțumesc Celui ce ni te-a dat, Ionatan Piroșca!

Jurnalul unei minuni (6) – Tu m-ai ridicat!

…şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Is 53,5)

Și a sosit a 4-a zi… De pe-o bună dimineață, toți cei ce intrau în salon – infirmiere, asistente, medici – se uitau la mine și îmi spuneau rând pe rând: „V-ați schimbat la față! Astăzi zâmbiți, sunteți alt om.” Eram ca Iov:

Când li se muia inima, le zâmbeam şi nu puteau izgoni seninătatea de pe fruntea mea. (Iov 29, 24)

M-am așezat singură pe marginea patului și n-am mai simțit niciun fel de amețeală. Mi-am luat micul dejun fără ajutorul infirmierei. Asistentele mă întrebau la intervale dese dacă mă doare capul, dacă vreau calmante. Nu aveam dureri de cap. N-am cerut niciun calmant. Mi-am recăpătat unele abilități, iar gradul meu de independență creștea de la o oră la alta.

Jurnalul unei minuni (5) – Fanta întunecată

…şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Is 53,5)

Au mai rămas două episoade din acest jurnal. El n-ar fi onest dacă ar lăsa la vedere doar părțile luminoase și-ar trece sub tăcere fantele întunecate. În orice caz, fără moarte, nu e înviere, și fără frângere, nu există minuni. Știu că primele șase luni după operație sunt hotărâtoare, iar eu abia am împlinit trei săptămâni și un pic… Nu cunosc ce-mi rezervă viitorul – care dintre noi știm în detaliu și cu certitudine? –, dar parcă nici n-ar fi corect față de Tatăl meu să tac o minune.

(ne)cuprins

…de-ale Adămioarei:

„Doamne, Îți mulțumesc că mi-ai făcut onoarea de a fi un stâlp de sprijin pentru mami în această perioadă dificilă!”…

M-a (ne)cuprins.

Jurnalul unei minuni (4) – Sterilizarea spirituală

…şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Is 53,5)

În ziua ce a precedat operația, am făcut un exercițiu de „sterilizare spirituală”, care n-a avut vreo cauză exterioară sau rațională, ci s-a ivit dintr-o convingere interioară insuflată. Îi ceream Tatălui milă și îndurare, fiindcă sunt fiica lui Avraam, dar și a unei mame foarte credincioase, care e acum împreună cu El, și a unui tată foarte credincios. De multe ori m-am gândit la acest exercițiu după ce mi-am revenit din anestezie – că era imperios necesar să nu intru în sala de operații cu bagaje.

Jurnalul unei minuni (3) – A fost, dar nu mai e!

…şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Is 53,5)

Începutul minunii a fost chiar descoperirea tumorii, fiindcă ea s-a instalat discret, fără simptome. Eram mai obosită uneori, dar puneam oboseala pe seama anemiei. N-am avut dureri de cap care să-mi dea de gândit – foarte rar, apărea câte-o durere fulgerătoare care traversa fruntea de la o tâmplă la alta. Un algocalmin, și trecea. Însă linearitatea existenței a fost bruscată în ziua în care am uitat două lucruri importante: am uitat să mă uit peste un document trimis de o colegă de facultate, și la ora 7 seara nu-mi mai aminteam că la ora 2 după-masa mă întâlnisem cu sora mea. Acesta a fost semnalul de alarmă care a determinat-o pe sora mea să mă ducă la Urgențe. Ulterior, a venit și colega mea dragă și a stat până la ore târzii în noapte, când s-a luat o decizie în privința mea.

La Urgențe, am fost tratată cu niscaiva aroganță: „Tu ce cauți aici?” Analizele de sânge erau bune, nu aveam febră, tensiunea arterială era bună; doar pulsul era prea mare. Dar nu eram un candidat serios pentru Urgențe.