Multe răspunsuri inedite dau copiii. Nu-şi cenzurează vorbele de teama că ar spune prostii şi ar râde ceilalţi de ei… inclusiv les grands hommes. Îmi plac multe din răspunsurile adunate în experimentul Zaica.
Întrebat fiind cu privire la rostul rugăciunii, un copil răspunde:
- Noi ne rugăm înainte de mâncare, fiindcă îngerii se hrănesc cu rugăciuni şi trebuie să le dăm şi lor de mâncare atunci când ne aşezăm la masă.
(Am parafrazat.)
În orice caz, fie că suntem copii, fie că suntem părinţi, ce-ar fi să hrănim îngerii?
într-un oraş în care se întâmplă prea puţine evenimente muzicale de calitate.
De aceea e lăudabilă iniţiativa celor de la Universitatea Emanuel, care au oferit publicului orădean (pe 25 mai 09) posibilitatea de a descoperi lăuta, un instrument care renaşte din propria-i cenuşă, şi de a-i savura sunetul particular, inimiza(n)t, de salon cu pretenţii. Merge şi de Înălţare!
Fără a minimaliza efectul introducerilor în atmosferă realizate cu vocea, pianul şi vioara (de Lauren Bota şi Stephanie Crabb), marea parte a “dialogului” muzical a fost între doamna Lăută şi doamna Chitară clasică.
E nevoie şi de destindere (des tindere). Am primit şi (vă) dau mai departe poanta de mai jos. Ar putea face parte şi din categoria “bancuri cu blonde”, şi din categoria “bancuri cu Bulă”, şi din cea cu olteni.
Rolurile sunt interschimbabile…
*
Un bărbat e adus în faţa judecătorului pentru ca şi-a omorât soţia.
- Fapta dumneavoastră e sub orice critică. Dacă vă trece prin cap că scăpaţi fără închisoare pe viaţă, trebuie să ne expuneţi motive cât mai plauzibile, care să vă poată reduce pedeapsa.
- Domnule judecător, soţia mea era aşa de proastă, încât nu am putut să mă controlez şi a trebuit să o arunc de la balcon.
- Declaraţia dumneavoastră este o obrăznicie nemaiauzită, şi dacă nu doriţi ca juraţii să vă condamne înainte să continuăm procesul, ar fi bine să aveţi argumente consistente. Read the rest of this entry »
Oamenii continuă să vadă în serviciile şi slujbele religioase un moment teatral, în care totul se desfăşoară după un scenariu dinainte stabilit, cu reguli proprii şi în care fiecare îşi joacă rolul ce-i revine.
Sub aspect teleologic, participarea la slujbă îi este fiecăruia clară, chiar dacă semnificaţia diferă pentru unii şi pentru alţii. Unii participă să dea, alţii participă să ia. Şi aşa mai departe.
Cât este de greşit să vedem în serviciul divin un moment teatral ar trebui discutat.
După replica primită într-un dialog ce-a avut loc la sfârşitul unui program în biserică, mi-am amintit involuntar de Răzvan Ionescu şi de cartea lui: Când sfinţii mergeau la teatru…, în care autorul analizează şi această dimensiune teatrală a slujbelor religioase din perioada bizantină şi postbizantină. Read the rest of this entry »
E cât de la (uneltirea) pe la spate până la dovedirea iubirii pe faţă. Trădarea se întâmplă “pe la spate”, fără ştire. Iubirea christică, “pe faţă”…
După înfrângerea din 1918, armata germană nu se recunoaşte învinsă, ci lansează ideea trădării: am fost trădaţi, am fost “înjunghiaţi pe la spate”. Aşa se naşte legenda înjunghierii pe la spate (ger. -Dolchstoßlegende, fr. - coup de poignard dans le dos).
“Trădare să fie, dar s-o ştim şi noi”, celebra replică brânzovenească din O scrisoare pierdută, e o imposibilitate, căci anulează definiţia. Trădarea e fără şti(i)re.
Paradoxal însă, acelaşi termen se foloseşte şi pentru ceva ce este dat pe faţă: “vocea ei trăda spaimă”, “privirea l-a trădat“. Read the rest of this entry »
Pentru mine, cel puţin, a fost interesant să văd cu ce se mai ocupă unele prime doamne. Acţiunile de caritate sau politica sunt (au fost) la modă, însă mai puţine soţii de preşedinţi sunt… artiste.
Am ascultat – din curiozitate – câteva melodii ale Carlei Bruni, (momentan) prima doamnă a Franţei. Mediul familial, cu un tată compozitor şi o mamă pianistă, a fost, negreşit, propice dezvoltării abilităţilor ei artistice. Carla a ales chitara.
Mult romantism în cântece, note grave, uneori chiar prea puţin feminine. Un stil recitativ, ca şi cum s-ar declama pe o scenă (intim/izat/ă) poveşti. Sau… replici. PiesaLe toi du moim-a făcut să-mi amintesc de Replicile eminesciene.
Totuşi, cu trei albume ieşite pe piaţă, s-ar putea spune că muzica n-a fost pentru Carla Bruni doar un moft. Read the rest of this entry »
Când ne povestea mami cum a mers prin zăpadă, desculţă, la biserică, fiindcă bunica îi ascunsese încălţămintea, să nu mai poată merge la “nebunii ăia”, parcă prea suna a poveste.
Chiar dacă era trist că părinţii au fost în stare să le dorească şi să le facă atâta rău propriilor copii, era şi greu de crezut! Unele istorii de viaţă ni se par prea, prea.
Există o doză de suportabilitate, peste care nu putem trece. Aşa am trecut, probabil, pe lângă povestea mamei, cu prea multă necredinţă, până când am auzit despre un alt om… desculţ şi nobil.
Când părinţii acestui tânăr n-au mai avut alte metode pentru a-l determina să renunţe la biserică, i-au luat pantofii. Şi duminica dimineaţa, când s-a văzut omul fără încălţări, deşi se afla într-un oraş mare şi trebuia să străbată două cartiere pentru a ajunge la sfântul locaş, a luat-o într-acolo pe jos, desculţ. Read the rest of this entry »
Îmi amintesc că după decembrie ‘89, când erau la modă lozincile: Armata e cu noi! Dumnezeu este cu noi!, cursul magistral de Caragiale a fost deschis cu cuvintele: Caragiale e cu noi!
Iată că şi după 20 de ani, e tot cu noi…
Dar nu atât dezacordul acesta ne-a atras atenţia:
niciunul dintre elevi n-au nimic de suferit,
cu toate că, de la un ministru, şi încă nu de la oricare, ci chiar de la cel al Educaţiei, te aştepţi la muuuult mai mult, cât mai ales formularea bestială în care se dă definiţia interpretării unui text la prima vedere:
…pentru ca textul la prima vedere este un text pe care trebuie sa-l comentezi asa cum este el.
Iată o mostră de înţelepciune demenţială! Eu zic să înrămăm definiţia şi să cerem să apară, ca notă, pe fiecare subiect de examen ori de teză de acum înainte, ca să ştie tot şcolerul cum să ia textul aşa cum e el.
Involuntar, am întins mâna şi am rupt o crenguţă proaspătă cu flori de salcâm. Avea ghimpi, ca trandafirul.
Păşeam agale pe o alee străjuită şi de o parte, şi de cealaltă de salcâmi în floare. O feerie de ciorchini albi, contrastând cu verdele frunzelor, de parcă se decupase înaintea ochilor un tărâm de poveste.
Eram soră cu lunganul Meaulnes şi ne uitam amândoi, pitiţi după o sobă veche, cum Proust îşi savura delicioasele madeleines.
S-a apucat atunci să-mi povestească, pe îndelete, cum a decurs întâlnirea. O vreme, am ascultat, apoi, fără să vreau, am început să mestec, una după alta, florile de salcâm pe care le duceam în mână ca pe un trofeu. Read the rest of this entry »
Romanul Război şi pace al lui Tolstoi începe cu un dialog absolut genial. Anna Pavlovna Scherer discută cu prinţul Vasili chestiuni politice şi mondene, fără a se menaja asupra unor subiecte sensibile, cum ar fi proasta conduită a progeniturilor.
Cum Tolstoi s-a documentat îndelung asupra perioadei istorice pe care urma să o descrie în romanul său, această documentare s-a realizat şi pe teren, acolo unde avuseseră loc bătăliile, şi din informaţiile primite direct de la oamenii implicaţi în evenimentele istorice, şi din documente, dar şi din presa vremii.
Discuţia dintre doamna de onoare, confidenta împărătesei Maria Feodorovna, şi marele demnitar are loc într-un salon, acolo unde Anna Pavlovna organizase o serată pentru lumea mondenă a Petersburgului. Read the rest of this entry »
Într-o maşină luxoasă, care mergea către vama cu Bulgaria, erau patru bărbaţi. Genul de “mafioţi”, tipi de bani gata, cu costume negre şi cămăşi albe, cu ochelari negri…
Unul dintre cei patru bărbaţi, aflat pe bancheta din spate, avea în antebraţ şuruburi şi o tijă, care erau la vedere, dacă îşi dădea la o parte haina pusă pe umăr…
Maşina fu prinsă într-un ambuteiaj, aşa că cerşetorii îşi făcură repede apariţia pe lângă coada de autovehicule oprite fără voie. Read the rest of this entry »
Citind interviul cu prozatoarea Nora Iuga, care la cei 78 de ani strigă, reclamă, proclamă să lăsăm instinctele să ne călăuzească şi să le dăm tot ce ne cer, indiferent de morală, religie, lege, n-ar trebui să ne facem că plouă. “Societatea e în război crunt cu instinctul”, afirmă Nora Iuga, o situaţie intolerabilă. Instinctul e mai important decât raţiunea.
Pasiunea puternică, nebunească e totul:
Sunt de acord: se pot naşte iubiri mortale, nebuneşti între o frate şi o soră. Instinctul lucrează oricum în noi. Pot exista afinităţi între fraţi, dacă pasiunea nu poate fi înfrânată nu e bine să-i mutilezi pe viaţă sau să te apuci să-i închizi.[1]
Dar incest nu înseamnă doar pasiune între frate şi soră. E un fel naiv de a aborda lucrurile. Incest e şi legătura nepermisă dintre părinţi şi copii. Iar această “iubire mortală”, vorba Norei Iuga, se întâmplă de multe ori să fie unilaterală, iar celălalt, care devine împotriva voinţei obiectul pasiunii, plăteşte scump. Cum le redai inocenţa fetiţei ori băieţelului abuzaţi de tată pe când erau complet lipsiţi de apărare? Ori sorei violate de propriul frate? Read the rest of this entry »
Am decis să scriu aceste lucruri, pentru că ştiu că Rick Joyner este citit în continuare de sute şi mii de oameni, iar unii se raportează la cărţile lui ca la un adevăr… inatacabil, de vreme ce e “revelat”, în timp ce alţii spicuiesc ereziile din ele. Uitaţi-vă aici la reacţiile pe care le au cei care au citit cartea Ultima bătălie. Nu sunt multe comentarii, dar sunt “în unanimitate”. Iar apoi uitaţi-vă aici la cei care denunţă lucrarea lui Rick Joyner.
În ce mă priveşte, întâlnirea cu scriitura lui Rick Joyner a avut loc pe nepusă masă. Am primit spre editare o carte şi, fără să pun întrebări despre autor sau despre ce fel de carte este, am pornit la editarea textului. Se întâmpla în urmă cu vreo 12 ani. Read the rest of this entry »
să scoatem măştile pe care
de la o zi la alta le schimbăm
să ne devenim suportabili
şi comozi
transfugi inconştienţi
de la un ţărm la altul
numai
deşertăciunea deşertăciunilor
ne e tovarăş
statornic
imaculate aripi ţâşnesc
spre lumina
infinitului plus
deasupra căruia
Tu eşti
în nenumărate
sublime chipuri
încă neînchipuite
de mintea mea
atât de tânără…
strigându-mă pe nume
încet să mi Te-apropii
şi groaza să dispară
şi cântul să re-nvie
şi inima să-ncapă
doar pe a Ta mistrie
luciri de pietre scumpe
coroană s-am pe creştet
şi-n chipul meu
doar Chipu-Ţi adorat
să fie!…
Când încăpeau pe mâna noastră surorile şi fraţii mai mici, oh Doamne, numai să se ţină bine, la ce cazne îi supuneam să ne iasă nouă costumaţia cea mai tare pentru carnaval!
Pe fetele mai mici le îmbrăcam cu hainele noastre, ale celor mari.
O rochie cu flori, lungă până în pământ, legată frumos cu cordonul în fundiţă dublă sau triplă, era numai bună pentru cine prezenta “Primăvara”, chiar dacă fetele se mai împiedicau în “trenă”, spre deliciul juriului. Read the rest of this entry »
În general, maşinile sunt atracţia băieţilor, şi păpuşile atracţia fetelor, în afară de cazurile în care băieţii preferă Barbies, rochiile surorii sau ale mamei şi pantofii lor cu tocuri. Iar fetele maşinile de poliţie, cablurile, ciocanul şi şurubelniţele.
La noi, veneau în ordine patru băieţi şi patru fete, apoi un băiat şi o fată. Până la zece, egalitatea a fost covârşitoare. Raportul s-a modificat dramatic când au venit pe lume gemenele, şi fetele au preluat avantajul pe care l-au şi păstrat până la capăt.
Totuşi, jocurile copilăriei nu erau atât de strict împărţite pe sexe. La fotbal, eram prezenţi toţi, fete, băieţi, la grămadă. Eu eram portar.
La “ţară, ţară, vrem ostaşi”, la fel, ne ţineam şi noi la fel de tari ca băieţii, indiferent cât de mare era diferenţa de forţă cu care se-mpingeau ei în zidul făcut din mâini…
La “raţele şi vânătorii”, când erau băieţi pe post de vânători, prindeam câte-o minge pe gambă, de ni se îndoiau picioarele. Sau pe antebraţ, de ni se înroşea pielea instantaneu. Dar n-am fi dat pe nimic distracţia, cu toate vânătăile şi juliturile care se adunau mai ceva ca boabele de strugure pe ciorchine.
Numai mami, biata de ea, ştia cât avea de oblojit pe fiecare!
Mă uit azi la copii şi-i văd că nu ştiu să se joace între ei… Poate doar în reţea, unde programul face regula şi unde nu îşi văd chipurile. Şi, dintr-o dată, fiind încă ţânci, se joacă de-a mama şi de-a tata. Nu cu păpuşile, ci ei între ei. Şi jocul se transformă în realitate. Cu prea multe urmări nefaste. Read the rest of this entry »
Hieronymus Bosch operează o răsturnare a apteoticului înălţând grotescul. Aşa încarnează el gândurile inimii celor ce luau parte la execuţie, (de)vărsând pe chipurile personajelor o ură contagioasă, ce se transformă repede în epidemie. Read the rest of this entry »
Am isprăvit maratonul de afişe de la Primăvara poeţilor orădeană.
Am trecut peste poezia fâl-fâl, şi peste cea bâldâbâc, şi peste pocnetul din degete, şi peste pretenţia de poezie, şi peste sonetele care şi-au nelipsit doza de impozanţă.
Vom considera în continuare că poezia adevărată este cea care ne schimbă.
Cât mai puţine artificii şi suprafaţă le urez poeţilor orădeni, cât mai puţine pedanterii şi pocnet din degete şi cât mai multă substanţă! Şi (poate şi) transpiraţie, nu doar inspiraţie!
(A)
O grijă sobră pentru formă ne arată Paşcu Balaci în Şapte-le său. Sonetul n-a căzut în dizgraţie, el continuă să atragă. Să supună la cazne debitul liric, fiindcă-i trasează jaloane pe care trebuie să le respecte strict. Iar conţinutul să nu cedeze formei… Aşa se face că renumărăm urgiile până ajung şapte. Dar păgânătatea şi creştinismul cată să-şi dea mâna aici, la fel cum contemporanul se-nsoţeşte deopotrivă cu arhaicul şi cu încănevenitul. Read the rest of this entry »
De ce să pretindem că mai există poeţi, dacă nu foloseşte nimănui lucrul lor manual? Cuvânt lângă cuvânt, cuvinte cusute pe-o pânză pe care unii o cred indestructibilă.
Câte voci n-a trecut sub cvasicompletă uitare posteritatea?
Mă uit la mototolul de hârtie pe care îl aruncă la coşul de gunoi domnul acela cu faţa toată lumină, de parcă l-a şi apucat eternitatea de-o pleoapă, şi cu mâinile tremurând. A stat aplecat asupra fiţuicii două ceasuri fără să se clintească. Am văzut cum storcea direct din inimă vers cu vers. Şi câte-un cuvânt şters era înlocuit agale cu altul. Ştiu că în hârtia aceea pe care nu o va mai citi nimeni niciodată se pitesc două ceasuri de adevăr. Dar poemul a rămas între el şi Dumnezeu. Ca şi poemele visate noaptea, pe care a doua zi nu ni le mai amintim cu niciun chip.
O poezie e inexistentă dacă nu ne tălmăceşte în măruntaiele ei sensul trăirii (în adevăr)! Să-l îngurgităm şi să-l digerăm până se transformă în sevă de viaţă. Dacă nu ne arată nişte borne pe traseu, we are completely lost, nous sommes éperdument perdus (nu pleonastic, ci reduplicat).
Câtă vreme ea nu vrea decât să pocnească din degete… sau din copite, să (ne) atragă o milisecundă, după care am uitat totul, un asemenea pocnet n-ar trebui numit “poezie”. Read the rest of this entry »
Cât e de la trădare la iubirea trădătorilor?
Când ne povestea mami cum a mers prin zăpadă, desculţă, la biserică, fiindcă bunica îi ascunsese încălţămintea, să nu mai poată merge la “nebunii ăia”, parcă prea suna a poveste.
Faza cu 
Involuntar, am întins mâna şi am rupt o crenguţă proaspătă cu flori de salcâm. Avea ghimpi, ca trandafirul.
Romanul Război şi pace al lui Tolstoi începe cu un dialog absolut genial. Anna Pavlovna Scherer discută cu prinţul Vasili chestiuni politice şi mondene, fără a se menaja asupra unor subiecte sensibile, cum ar fi proasta conduită a progeniturilor.
s-a împodobit dimineaţa
*
- continuare de
În general, maşinile sunt atracţia băieţilor, şi păpuşile atracţia fetelor, în afară de cazurile în care băieţii preferă Barbies, rochiile surorii sau ale mamei şi pantofii lor cu tocuri. Iar fetele maşinile de poliţie, cablurile, ciocanul şi şurubelniţele.
Am isprăvit maratonul de afişe de la Primăvara poeţilor orădeană.
De ce să pretindem că mai există poeţi, dacă nu foloseşte nimănui lucrul lor manual? Cuvânt lângă cuvânt, cuvinte cusute pe-o pânză pe care unii o cred indestructibilă.
