Titlul este intenționat tendențios. Nu porniți în „analiza textului” de la „semnificația titlului”, cum ne-au învățat la școli (cel puțin la unele).
Știu că nu v-am mai spus până acum, dar pe când tata o plăcea pe mama, s-a întâmplat că, într-o bună și frumoasă zi de sărbătoare, dichisit la costum și cravată, tata se afla pentru prima dată în biserica pe care mama o frecventa. Toate bune și frumoase – (adică numai una era frumoasă acolo) -, până ce, rotindu-și privirile de jur împrejur, constată că el era singurul cu cravată. Hm! Ce să facă? A așteptat momentul rugăciunii – când l-ar fi putut „surprinde” numai cei ce țineau ochii deschiși -, și, prin mișcări abile și rapide, și-a scos de la gât cravata și a vârât-o în buzunar. În sfârșit, era în rând cu ceilalți.
Continuarea poveștii e frumoasă, dar altceva mă interesează. De exemplu, cum ar arăta o ținută „regulamentară” pentru cei ce sunt ai lui Cristos, o ținută alcătuită din combinații de „materiale” și „culori”, pe care ochiul liber nu le poate cuprinde, iar mintea neînnoită nu le știe descrie? O ținută care nu este „bărbătească”, nici „femeiască”. O ținută cu care am putea ajunge la Destinație, dacă ne-am asigura că nu ne lipsește nimic, niciun „accesoriu”. Chiar vă invit să medităm care ar fi părțile de îmbrăcăminte cele mai vizibile, și care cele ascunse. Ne-am putea lipsi de vreuna dintre ele?
Am o nădejde. Am vrut să scriu „bănuială”, dar îmi șade mai bine cu mărgelele speranței la gât. Că dacă se îmbracă cineva cu aceste obiecte vestimentare, discuțiile despre cu cravată sau fără, cu mânecă lungă sau scurtă, cu batic sau fără, și-ar dovedi subțirimea și micimea. Nu inutilitatea. Doar statutul de (pro)poziție secundară.
Mai trebuie să vă atrag atenția că, deși unele dintre ele îmi sunt (destul de) lămurite, despre altele nu am nicio idee cum trebuie îmbrăcate practic, concret, cum ar arăta pe mine dacă m-aș uita în oglindă, și cum le-ar vedea cei din jur.
– îmbrăcați cu dragostea care este legătura desăvârșirii (Col 3, 14)
– îmbrăcați cu mântuirea (2 Cron 6, 41)
– îmbrăcați cu podoabe sfinte (2 Cron 20, 21)
– îmbrăcați în slavă (Ps 149, 5)
– îmbrăcați cu putere de sus (Lc 24, 49)
– îmbrăcați în Domnul Isus Cristos (Rom 13, 14)
– îmbrăcați în omul cel nou, neprihănire și sfințenie (Efes 4, 24)
– îmbrăcați cu toată armura lui Dumnezeu (Efes 6, 11)
– îmbrăcați cu platoșa neprihănirii (Efes 6, 14)
– îmbrăcați cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă răbdare (Col 3, 12)
– îmbrăcați cu dragostea care este legătura desăvârșirii (Col 3, 14)
Era normal să încep și să sfârșesc cu dragostea, fiindcă este mai presus de toate. Se ia și peste părțile cele mai intime, și peste cele lăsate la vedere.
Poate avem idee cum e să ne îmbrăcăm cu bunătate, smerenie, blândețe, răbdare, ba chiar și cu îndurare, oricât de neîndurători ne arătăm uneori.
Totuși, aș vrea să știu cum e să te îmbraci cu putere de sus, cu Domnul Isus și cu mântuire. Oare dacă te îmbraci cu smerenie, te mai poți îmbrăca și cu mântuire? Nu e lipsă de reverență să te știi cu piciorul în rai?
Oare dacă ne îmbrăcăm cu Isus, trebuie să stăm pe cruce sau e suficient să stea El acolo, și noi să ne vedem de ale noastre, fluturându-ne la răstimpuri compasiunea și mulțumirea că bietul de El suferă pentru noi?
Oare dragostea e doar pentru cei care cred ca noi, merg la aceeași biserică, ne clonează gândirea și răspund oricui cu propriile noastre argumente și cuvinte?
Oare mai contează gulerul încheiat până la ultimul nasture, dacă te vezi îndreptățit să-l strângi de gât și să-i trântești ușa în nas celui ce are trei nasturi descheiați și i se vede părul de pe piept?
Oare mai contează un discurs meșteșugit, acompaniat de osanale, dacă dragostea nu se evaporă prin toți porii?
Observând diferențele izbitoare privirii, oare ne-am scoate de la gât cravata, ca să nu fim stridenți în peisaj?
Ne putem îmbrăca singuri cu slavă sau numai El ne poate îmbrăca așa?
Dacă le-am avea pe toate acestea, oare am fi în rând cu toți ceilalți?…
lumea adam(a)ică 
De o bucata buna de vreme nu port cravata cand vorbesc de la amvon (arata mai degraba ca un pupitru, dar hai sa pastram o anume eticheta a conversatiei …). Inca din adolescenta am purtat un greu razboi impotriva ei, soldat cu scoateri afara din clasa, cu amenintari de note scazute la purtare, nervi din partea profilor, bravuri copilaresti din partea mea …
Odata cu Revolutia, a venit si libertatea … am mai purtat cravata la banchetele de sfarsit (liceu, facultate) si la nunta. Apoi … pauza.
Sigur, suna bine sa zici: eu vin in adunare imbracat cu Cristos si restul nu conteaza … Am constatat insa ca „restul” nu prea putea fi separat de „esential”, ca venind la adunare in pulover, eram ispitit sa mai uit de sus la cei inrobiti de fasiile acelea de panza legate impozant la gat.
… sau ca e mult mai greu sa te imbraci cu Cristos, hainele sunt mult prea scumpe si nu s-a inventat un sezon de reduceri …
Nu stiu cum se face dar acum, pe langa ca am invatat – ce minune! – sa fac nod, intrand intr-un magazin de haine, inainte de Congresul baptist (unde nu se poate merge oricum…), singurul lucru pe care am fost indemnat sa il cumpar a fost … o cravata. Foarte faina, sunt mandru de ea. Nu am folosit-o, e adevarat, dar inca o pastrez la loc de cinste, cu speranta ca va veni momentul in care voi onora ceva special purtand-o la gat … 😦
Dyo, ceea ce mă încurcă este că noi asimilăm niște formule, pe care le socotim „magice” – nu miraculoase, că ești ciudat dacă crezi în miracole -, însă nu putem „traduce” aceste formule în termeni accesibili oricui. Oare ce înseamnă să te îmbraci cu Cristos? Să renunți la slavă, să mori pentru greșeli pe care nu le-ai comis și să vorbești fără să fii înțeles? Nimeni nu vrea așa ceva. Totuși, asta se proclamă, iar duplicitatea e la ordinea zilei. Nu mă exclud, fiindcă am crescut într-un astfel de mediu. Aș vrea doar „să mă repar”.
(Eu nu știu face nod la cravată. Am știut în liceu, pe când făceam practică în magazinele de confecții. 🙂 )
Cit de frumosi am fi toti daca ne-am imbraca asa cum tu spui! Am fi lumini in lume. Dar… tot ar fi cine sa comenteze… N-am scapa nici atunci de ochii critici, pe care consider ca i-a lasat Dumnezeu acolo, cu un scop. Tot n-am fi in rind cu toti. Fiind madulare in trupul Lui, nu putem arata la fel. Oricum ne-am imbraca la exterior, tot diferiti vom fi, caci asa am fost creati de Creator. Ce ma uimeste pe mine mai tare este faptul ca ne ocupam prea mult de ambalaj, el sa fie frumos, continutul nu mai conteaza. Punem valoare pe nonvaloare… si raminem goi… Golul putem sa-l imbracam cit de cuviincios vrem, caci tot gol este. Doamne, da-ne intelepciune si dragoste mai multa.
Dumnezeu sa-ti ajute sa mai scrii asa frumos, pentru suflet.
Lidie L,
Da, nu putem arăta la fel. Ne-am supăra pe El, dacă n-ar fi creativ, dacă ne-ar face identici. Viața n-ar fi decât un lung șir de confuzii.
La rugăciunea ta pentru înțelepciune, zic Amin! Să ne dea consistență! Să nu îmbrăcăm o cutie goală. Să nu mergem înaintea lui fără rod!
A.Dama, las’ ca stim noi cum trebuie sa ne imbracam…! Voi stati numai cu… comentatu’.
Ce-i interesant, ca vrem sa atragem atentia. Mai mult femeile decat barbatii, dar nu despre femei vorbim acum. Barbatii care vor sa atraga atentia, o fac pe doua extreme. Fizic, omeneste, sau duhovniceste. Dar oricare prezentare ar fi, tot caraghioasa apare.
Am intalnit barbati care vroiau sa fie „cool” si intentionat isi neglijau „vestimentatia”, dar am intalnit barbati care se dadeau „sfinti”, dar acestia pareau jalnic in falsa smerenie a imbracamintei lor. Am intalnit barbati imbracati in clovni, dar cu buna stiinta, dar am intalnit si muuuulti clovni „spirirituali”, care credeti-ma, erau de tot rasul.
Eu cred ca imbracamintea, fie ea exterioara, fie cea a sufletului, trebuie sa reflecte decenta si multa utilitate. Nu ne putem imbraca de duminica, si sa mergem la camp, cum nu ne imbracam de parc si sa mergem la adunare. De aceea sunt atatea exemple de „costume” sau seturi de haine, pentru ca avand multe activitati, ne vom imbraca dupa cum ne cere situatia, altfel vom fi „de minune”, pe cand noi credem ca suntem „minunati”.
Livius,
Și ce folos că stăm și comentăm? 🙂
Am urmărit descrierile tale, recunoscând exemple și de pe traseul parcurs de mine.
Eu zic să ne preocupăm de urgență de acest echipament, pe care nu-l găsești în Zara, Calvin Klein, Lacoste sau mai știu eu ce buticuri.
De fapt, nici nu ne știm îmbrăca singuri. Trebuie să-L chemăm pe Expertul în echipare și să ne bazăm pe El: că știe exact ce mărime ne trebuie și ce model ne vine bine…
Cât despre utilitate, e un subiect foarte dificil momentan. Cine găsește că tot ce are îi e util trebuie să fie extraterestru.
Chestiunea stridenţei în peisaj nu este deloc simplă, mai ales când te gândeşti că orice stridenţă ar putea fi acoperită de dragoste. Oricum, stridenţa trebuie evaluată într-o arie de cuprindere spirituală şi vizuală, nu doar vizuală. Doar atunci propria stridenţă ne deranjează, numai aşa ne putem eventual trezi că o biserică întreagă fuge acasă şi se întoarce cu baticuri, fuste lungi, costume şi cravate, doar pentru că o singură familie a venit aşa la închinare. Ceea ce a făcut tatăl tău satisface acest criteriu de evaluare, pentru că se înrădăcinează în dragoste şi nu uită frica de Dumnezeu. Dacă toată biserica ar veni în pantaloni scurţi şi tricouri fără mâneci ca să nu rănească tinere suflete sensibile, ar fi pesemne o problemă cu frica…
Agnu,
Aș vrea să mă molipsesc cândva de optimismul tău. Aș vrea să găsesc acel peisaj în care să se acopere cu dragoste ce izbește privirea, auzul, mirosul și gustul. Gusturile.
Poate am și eu o problemă cu frica. Mă tem că dacă l-aș găsi, n-aș mai pleca, după cum tatăl meu n-a mai plecat din biserica mamei.
În fond, oare stridența e la fel de stridentă dacă se-ntâmplă Ceva, dacă se mută munții în mare?
Cine crede poate cere pe loc să fie îmbrăcați toți la fel! Nici n-ar mai trebui să se dea fuga acăsucă. E mai „plauzibil” să pice din cer haine, decât să muți munții? (Dacă s-ar da peste cap un tir cu confecții, chiar la două case distanță de biserică, și proprietarul mărfii ar cere distribuirea hainelor la toți cei prezenți la închinare?:) )
Ehei, cum ar fi să știm evalua spiritual stridența!
În fine…
Cine vrea să plătească nota de plată pe care Domnul poate să o trimită? De ce nu am vrea în schimb răsplata?
http://radoinicolae.blogspot.com
Nicolae Radoi,
Îmi voi rezerva dreptul de a nu mai posta linkurile spre blogul dvs.
Cei interesați și cei care au legătură cu faptele pot judeca singuri cele scrise de dvs., iar ei vă știu găsi.
Pingback: 14 postări în Top 100 WP (21.07.2011) « România Evanghelică
Sunt prea multe întrebări. Probabil mă bag într-un monolog … şi poate nu ar trebui.
Haina nu face pe om.
În Biserică Hristos te poate întreba de ce nu ai haină de nuntă.
Sunt două proproziţii care ar trebui să nu conţină noţiuni contradictorii. De asemenea fiecare trebuie să ia seama la sine şi la Hristos. Astfel totul va fi în regula din multe puncte de vedre. Implicit şi din punct de vedere vestimental. Mi se pare ciudată obligaţia unui creştin la uniformă. Nu e o libertate aceasta. Mi se pare însă normală o recomandare vestimentară. Femeile creştine din Rusia poartă batic. Femeile creştine din Grecia nu poartă batic. Şi sunt la fel de creştine. Ce să mai vorbim de creştinii din Africa? Vin la Biserică aşa cum rezistă căldurii (chiar dacă preoţii sunt îmbrăcaţi).
Are loc în Biserică un creştin ţigan, jerpelit, cerşetor, împuţit şi cu bube pe faţă? Da, trebuie să aibă. Dacă nu, atunci nu e Biserică cu B mare. E singura lui haină, şi Hristos este speranţa unei Noi Haine. [În pilda cu nunta, cel care are haină de nuntă este certat.]
Fiecare grup social, regional, confesional etc are o anumită scară de valori. Toţi merg la Biserică să-L caute pe Dumnezeu prin întâlnire personală cu Hristos. [Puţini vin şi să-şi etaleze făţărnicia. Dar foarte puţini, pentru că acum există pentru asta TV şi e mai comod să stea acasă.] Fiecare grup are un fel de a se îmbrăca. Tatăl dvs a făcut bine că a intrat în „comuniune” vestimentală. Bine că nu a fost pe dos (să meargă fără cravată şi toată adunarea să aibă cravată. 🙂 ar fi fost ca în bancul cu deşertul şi cravata).
Când merg la biserică la ţară, merg la cravată că aşa merg toţi. La oraş merg în blugi că e mai comod şi prea mulţi vin aşa. La sărbători merg în costum. La Împărtăşanie merg să mă întâlnesc cu Hristos şi îmi pun ce am mai bun.
Şi când stau lângă unul care miroase sau care e îmbrăcat ca vai de el, îmi dau seama ce ar trebui să fac şi nu fac.
nevrednicul,
Da, e drept că nu mergi cu camionul cu lenjerie intimă înainte de a te apuca să le spui africanilor despre Cristos (l-am citat pe Ted Doru Pope). Oare ne-am putea ruga ca Dumnezeu să trimită la africani numai oameni care să nu se împiedice de goliciunea lor? Mai sunt și de-ăștia, dar nu știu de ce, ei ar vrea numai costume de marcă. Eu am fost și în biserici unde veneau oamenii străzii, cu haine duhnind a canal, plini de paraziți și cu bube. Erau lăsați să stea pe bănci, însă e drept că nu se așeza nimeni lângă ei. Se păstra distanța. A durat ceva până i-am privit ca semeni ai mei, purtând, ca toți ceilalți, chipul Lui.
Cât privește partea cu motivațiile pentru a merge la biserică și pentru a sta acasă, părerea mea e că fățărnicia e vizibilă în public sau în raport cu o comunitate.
Cu haina de sărbătoare, așa e! La masă cu El, cea mai potrivită haină e cea albă…
A.Dama,
merg intr-o biserica micuta unde oamenii nu sunt cu „stare” si barbatii vin imbracati cu ce au ei mai bun … Le stiu trecutul, coeficientul de inteligenta (a unora din ei) si nivelul social, insa imbinat cu schimbarile facute de dragostea si jertfa Lui Christos si a celor din biserica nu-i dau pe nici un fitos, macho …
Atata vreme cat vin la biserica ca sa Il lase pe Christos vizibil in ei, nu conteaza ca sunt colorat imbracati si nu sunt stilati, gelati, gealati.
Cella, mulțumesc că m-ai înseninat! „După ploaie și furtună, va veni o zi mai bună, soarele va străluci mai luminos!”…
Ce bine de tine!
Cella, tu nu-i dai pe nici un macho, dar fii atenta, cineva ar putea sa-i dea pe mult mai….. mult, sau mai putin. Oricum nu sunt de dat pentru ca altii mai buni nu vei gasi nici de-i umbla cu lumina mare sa-i gasesti.
Cand m-au luat la oaste, asta prin 70, ma vad dimineata plasat intre doi tipi si ni se spune: uitati-va bine langa cine si unde sunteti, ca nu vi se spune a doua oara. M-am uitat in stanga si dreapta, i-am ochit, dar sincer, nu imi placeau. Dar ce crezi ca m-a intrebat cineva de ii plac? Am fost plasati unul langa altul, si asa a trebuit sa functionam pentru un timp lung. Ne-am imprietenit, si ne-am ajutat reciproc,si cred ca daca trebuia sa facem un sacrificiu mare, nu am fi pregetat sa-l facem. Mi-a ramas lectie pentru viata de credincios, si nu odata am spus fratilor mei mai nemultumiti de ceilalti frati, de biserica, de cor, de tineri, de… toate din jur, fratilor daca voi credeti ca altii sunt mai buni si mai speciali va inselati grozav. Astia , pe care-i vedeti in jur,sunt cei mai speciali oameni care exista, iubiti-i, ajutati-i, sacrificati-va orgoliile pentru ei, ca astia, ne-au cazut la imparteala, iar daca nu ajungem in cer, nu va fi din cauza lor, ei vor fi acolo, va fi din cauza noastra pentru ca problemele care ne despart sunt la noi, nu la ei.
Eu asa vad lucrurile.
Livius,
Mi-ai dat bătăi de cap. Dar le primesc. 🙂
Parca numai pe tine 😉
Nu inteleg care sunt bataile de cap, doar voi (fetele) nu ati facut armata. Amintiri prea multe cu cei ce au trecut pe acolo nu cred ca aveti, doar daca ati avut frati mai mari, care au povestit lucruri nemaiauzite de urechi mici, cand au venit in permisie. Parca le vad pe surorile mele cum stateau cu gura… deschisa, nestiind daca au voie sa intrebe ceva.
Livius,
Eu am făcut puțină armată. Prea puțină. 😀
Mie mi-a dat de gândit partea cu frații și acceptarea lor.
Stii A.Dama, eu mai am o vorba. Nu o spun decat prietenilor mai de aproape, sau cand sunt intr-o stare ca o oala kukta, sub presiune si gata sa plezneasca. In situatia cand careva imi duce rabdarea pana la „indelunga”, sau „rabdarea sfintilor” zic: „daca il/ii rabda Domnul. nu am ce face, trebuie sa il / ii rabd si eu”. Este intr-un fel o fatalitate, mai ales acum in timpurile moderne, cand drepturile noastre sunt ridicate la nivel de stalp idolesc, pe care cu multa grija il infrumusetam, il aparam daca este nevoie, il aratam altora ca ceva sfant etc.
Tu ai postat intr-un articol o poza cu surorile tale, si ziceai despre primul careu de baieti, apoi de al doilea, de fete, ca sunt frumosi si inteligenti, si pretiosi. Te intreb, oare nu v-ati certat niciodata, nu a fost niciodata o situatie sinistra, cand unul dintre baieti te-a prins de codita stufoasa si nu era loc de scapare, nu ti-ai promis vreodata ca ai sa i-o intorci cu varf si indesat? Si oare dupa foarte scurta vreme totul a trecut, zbenguiala a revenit la ea acasa, copilaria continua sa fie frumoasa, ti-ai mai adus aminte de „promisiunea” facuta? Ma intreb, daca pe linie pamanteasca, unde toate au o limita, stim sa procedam asa, pe linie duhovniceasca, unde discutam de o vesnicie, de ce ne comportam fara nici o intelepciune. Daca le-am promis fratilor ca ii tinem minte, si le-o intoarcem noi, d’apoi nu numai ca ne tinem promisiunea, dar in timp o amplificam. Aici este problema mea, pentru ca Scriptura sub porunca ne trimite la iertare, si iubire, si acceptare, si sacrificiu, si… cate altele, ca doar noi suntem frati.
Sunt ele multe de spus, dar ma opresc aici.
Livius, mă faci să zâmbesc printre amintiri. Sincer, nu băieții mă trăgeau de codițe, ci fetele.:D Am printre ele una pentru care mă rugam să-mi dea Domnul puterea să o iubesc ca pe vrăjmașii mei!… Copilării! Evident că nu mai stau așa lucrurile. Dar sinceră să fiu, nici nu știu cine nu ne-ar invidia pentru creativitatea cu care ne inventam jocuri, jocuri! Ne păruiam, la o adică, dar ne și apăram unii pe alții când era cazul de intervenții ale „forțelor externe”.
Cât despre comportamentul matur pe linie duhovnicească, e dependent de creștere. Dacă rămânem tot infanți, e o problemă.
Mai nou, identific cu uimitoare repeziciune judecata și condamnarea și continui exercițiul de iertare, fiindcă îmi dau seama că altfel nu se înaintează. Fără smerenie, suntem hoți de slavă! Doamne, iartă-ne!
Citind articolul … imi vin in minte câteva gânduri puse-n cuvinte de către oameni dragi sufletului meu:
”Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu
Pe fruntea mea insă e scris Dumnezeu!” Costache Ioanid
si….
”Oamenii bogati au facut icoane,
catapitezme-aurite si strane,
insa Dumnezeu n-a venit
in locul astfel ingradit.
Bogatii stateau grosi, impovarati
si se uitau la sfintii frumos imbracati.
In vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
facindu-i sa-nfloreasca. Fugea la saraci,
cerindu-le mamaliga si ceapa.
Era cind cimpie verde, cind apa.
Alteori se facea mic
si s-ascundea in floarea de finic,
ori s-apuca sa creasca-n papusoaie,
s-ajute furnicile la musuroaie,
sa dea pamintului mana si ploaie.” (Magda Isanos)
… decența in imbrăcăminte (a fi decent nu inseamnă neglijență) o dă relația personală cu Dumnezeu!
Arta esteticului, a bunului simt se invață … se imprimă.
Când stai în prezența Divinității … emani divinitate. Parfumul Trinității se imprimă în trăire.
Romeo,
Încă mai cânt versurile acelea de Costache Ioanid. Au forță.
Și sunt de acord că pe cei care stau în prezența Lui, El îi îmbracă.
„Cine se increde-n Domnul are viata mai frumoasa
Caci Lumina Lui patrunde
Si o lumineaza-ndata.
Dumnezeu de sus vegheaza, El ne binecuvinteaza
Sufletele celor ce se-ncred in El”
Un refren pentru vreme buna, rea … si pentru un suflet ce are nevoie sa fie inseninat 😉
Cella,
Da, uite că se făcu soare în plină noapte! Ce alte dovezi mai avem că El face minuni?
🙂
Pingback: 10 postări în Top 100 WP (22.07.2011) « România Evanghelică
Tatăl meu a pățit-o și cu cravata și cu verigheta, asta pe vremea când penticostalii nu apreciau nici podoaba capilară. Asta din urmă s-a rezolvat, tata devenind „calvin” de timpuriu…
Shifu,
Să știi că povestea cu podoaba capilară nu era doar la penticostali. Am fost într-o tabără, pe când eram copil de clasa a 6-a, și toți băieții veniți din Moldova erau tunși la zero. Așa i-a cășunat unui medic. Le-a zis că nu-i lasă în tabără decât rași… Iar noi, fetele ardelence, am și râs de ei, ne-a și fost milă.
Primul lucru cand am luat contacct cu unitatea militara, a fost sa ne tunda zero. Ziceau ca s-ar putea sa aducem nepoftiti si nedoriti in unitate. Dupa aceea am trecut la Penticostali, adica nu m-am mai tuns zero.
Da, mi-i amintesc pe frații mei mai mari când au venit în permisie acasă. Ne uitam la ei… ca la bec. 🙂
Pingback: 11 postări în Top 100 WP (24.07.2011) « România Evanghelică
Trăim într-o cultură în care toată lumea strigă dragoste și suntem cultura căreia îi pasă cel mai puțin de cel de lângă sine. Oare de ce??
La îmbrăcăminte aș mai adăuga: înțelepciune, pricepere și dreptate!
Luminitas, mulțumesc pentru completare. De ce nu e dragoste? Fiindcă suntem răi…
Si la imbracaminte trebuie sa ascultam ce spune Dumnezeu, sa umblam imbracati cuviinciosi: „Odata a vorbit Dumnezeu si de doua ori am auzit eu”. In ziua de azi nu mai este nici o deosebire intre un crestin si un necrestin, parca suntem mai indecenti imbracati decat ei. Cum esti lumina pentru cei din jurul tau? Imbracandu-te indecent ca sa starnesti poftele? „Vai de cel prin care vine prilejul de pacatuire.” Dumnezeu sa ne ajute sa ne purtam intr-un chip vrednici de El. Noi de multe ori ne impodobim exteriorul si pierdem mult timp cu el, dar interiorul nostru (viata spirituala) lasa de dorit. Un om care sta langa Domnul, Domnul ii va da intelepciune si cum sa se imbrace.
Cris, de acord cu tine! E echilibrată părerea. Totuși, îmi amintesc de o fată care venea la un grup de studiu și rugăciune. Venea îmbrăcată provocator, în maieuri cu decolteu, și cu cercei mari atârnându-i în urechi. Avea o dragoste uimitoare pentru Cristos. A venit la grup, fiindcă Isus i S-a arătat, și atunci a pornit în căutarea Lui. A început să se intereseze de religie – domeniu cu totul marginal în viața ei până atunci, a început să o ardă focul dorului de El. Și, încetul cu încetul, și ținuta în care venea la grup s-a schimbat. Acum e pe cale să facă botezul. Exemplul ei este unul uimitor pentru mine. Eu nu zic să tolerăm la nesfârșit ținutele care nu ne deosebesc de cei din lume. Dar să avem încredere în Dragostea care convinge mai mult decât o mie sau zeci de mii de cuvinte ale noastre.
Un cuvânt spus la vremea potrivită este ca nişte mere de aur într-un coşuleţ de argint. Proverbele 25:11
Luminitas,
Numai să știm cuvântul și să nimerim vremea potrivită! 🙂
Aici e înțelepciunea de sus! 🙂
Luminitas,
De-am avea-o la timp și nelatimp!
ciao, A.Dama. ce mai faci? ma gandeam la un corolar pentru articolul tau, dar nu prea am inspiratie.
Hibiscus, mai gândește-te! Nu ne deranjează așteptarea. Important e că revii… 🙂
Cum e cu episodul mediator dintre „dezbrăcare” si „îmbrăcare”, anume „înnoirea” in duhul mintii. Tre’ să mergem şi la „cumpărături” cum ar veni, sa ne înnoim garderoba… 🙂
Pingback: …a celor ca ei | lumea adam(a)ică