O fotografie cât un colind

Încep cu mărturisirea: am furat! Am furat o poză de la Cella, chiar dacă nu s-a „reziliat” porunca să nu furi! Cella o fi furat-o din altă parte… Și poate acolo ajunsese tot din altă sursă… Și, tot așa, un lanț de slăbiciuni, mai ceva ca-n schița lui Caragiale… Un lanț de (să nu) furi.

Găsisem citatul ăsta pe o sculptură postmodernă într-o expoziție văzută la Centre Pompidou („il y a un an, il y a un siècle, il y a une éternité”):

„Il ne faut jamais voler ton semblable” (Dieu.)

L-am reținut, fiindcă era convingător Autorul.

Priviți însă și (mă) veți înțelege:

Dacă stau bine să mă gândesc, aș putea re-inventa fotografia de mai sus. Am jambiere și cizme, palton roșu, un fotograf inspirat și… zăpadă. Mai puțin umbrela roșie și macul… (Nici măcar artificial.)

Dar sunt niște urme în zăpadă… Aș putea zice: Călcați pe urmele mele…

După mine, Cella a ales o poză cât un colind… Nu m-am dezis încă de zăpada cântată de Liviu Bocănială… N-o fi o piesă formidabilofantasmagoriextraordinară, însă are greutate… Știu eu de ce. Cu greutate(a asta) se ține pe picioare.:)