atunci am trecut prin dreptul tău fără băgare de seamă.
ca un trecător obişnuit, pe o stradă pe care ningea prea tare, din întâmplare.
în noaptea aceea albă, poate şi Dumnezeu pierduse numărul fulgilor, cum pierduse pescarul numărul scoicilor culese o viaţă întreagă, cum uitase buna numărul plăcintelor coapte, iar învăţătoarea numărul pruncilor pe care-i învăţase să scrie. şi mai ales să (se) socotească.
am trecut prin dreptul tău, şi nu m-am oprit.
felinarul din capăt absorbea ninsoarea ca un monstru din poveşti, iar plopii şi salcâmii, cu burţile pline de alb, erau adevăraţi zmei.
zmei buni.
îndrăgostiţii se bulgăreau în zăpadă.
iar eu am trecut prin dreptul tău.
„trebuia să mă opresc” – mi-am zis prea târziu.
duceai în mână lumina.
nu ca la înviere.
o duceai cu capul în jos, iar ea se încăpăţâna să nu se stingă.
înghiţeam fulgii reci rând pe rând.
şi în gâtlej s-au făcut cuminecare.
lumea adam(a)ică 
O nins,dar..nu s-o stins
Da, Sunnymorning, asta era una dintre „feţele jocului” de cuvinte din titlu. Un perfect compus popular: „o nins” şi adverbul interogativ „oare”. Cealaltă variantă era substantivul articulat nehotărât: o ninsoare. 🙂 Cât despre piesa propusă de tine, e interesantă ca text. Sigur că Păunescu a mai scris şi bine, pe lângă scrisul interesat. 😛 Totuşi, nu-i atât de liniştitor contextul… chiar dacă, spre deosebire de versurile acelea pe care le-am pomenit în alt articol, ale formaţiei Boys II Men, acestea sunt la o distanţă cât e cerul de pământ! Adică au clasă!… 🙂
Tare frumoase versuri! Gânduri, sentimente, tristeţi… Albul zăpezii le mai albeşte, le mai acoperă, dar ele rămân acolo, sub neaua ce ne troieneşte.
Ee..m-a luat usor valul citind postul tau..si l- am asociat cumva cu „Nebunul de alb”..e o melodie ff speciala pt mine (blushing face..)
🙂
Alex, am avut parte de multă zăpadă aici în ultima vreme. Chiar şi acum ninge, iar pe terasă, zăpada e ca frişca. Mie nu-mi place frişca. 😛 Dar, sigur, peisajul ne mai provoacă să scriem un rând-două. 🙂
Sunnymorning / Blushingface, :). Dacă roşeşti de la soare, e (de) bine! Am (re)ascultat „Nebunul de alb” de mai multe ori. Iar faptul că un text te-a provocat, ţi-a adus la lumina zilei o melodie, care se afla pitită acolo undeva, în subconştient, este un câştig. Uite, chiar de-aia merită să ne-ntâlnim aşa, în virtual, ca să mai revină la suprafaţă texte, melodii, imagini care ni s-au aşezat bine în cămăruţele amintirii şi, dintr-o dată, cioc-cioc!, şi se deschide uşa. Bucuroşi de oaspeţi? 😛
Pingback: O fotografie cât un colind | lumea adam(a)ică