Ştiu sigur:
duceai pe umărul stâng un porumbel.
.
.
Anunțuri
de (re)ţinut
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu. Vezi pagina De contactat!de (a)mestecat
Angela pe Cum e corect? (2) – cu i… kristallherz pe Cureaua adevărului Iosif pe generation gap (?) Iosif pe generation gap (?) Andrei pe Cum e corect? (3) – a, a…
Ce culoare era? Porumbelul…
„ce culoare avea?”, am precizat mai sus.
Porumbelul din viziunea mea avea soarele în spatele lui.
Iar eu l-am văzut alb. 🙂
sau putea fi negru si in lumina soarelui sa ti se para alb 😀
Foarte tare observația ta, Cella. De-aia e taină, nu?
Realizez acum mai mult ca alte dati ca sunt atatea taine despre care cred ca le stiu rostul sau pe langa care trec ca Voda prin loboda …
Nu contează culoarea. La porumbeii dusi pe umăr nu contează culoare. Atâta lucru stiu si eu.
Ups, n-am bătut un „a”, a iesit „culoare”, in loc de „culoarea”…
😦 si eu care ma bucurasem ca o fi fost vreunul din porumbeii mei… Dar ce importanta mai are… tot cel alb cucereste inimile 🙂
Cella,
Nu ne rămâne decât să ne ascuțim inima. Cum o fi arătând ascuțitoarea inimii? 🙂
Foarte exact, Căline! 🙂
Știi că dacă se suprapun toate culorile ajungem la alb?
Sigur a fost un porumbel de la tine, Laura! Doar i-ai făcut să vorbească, nu?
Adică să bea apă din Izvor. Ca prințesa din imagine… 🙂
🙂 mi-ar place sa-mi trimiti si partea de sus…
Pentru tine, Rodica, cu drag! 😉
În pozele de mai sus, sunt paşi ce aduc a plutire…asemeni unui zbor de porumbel….
Așa zici tu, Alex?
Nu ești departe de poezie! 🙂
Pingback: Prăjitura verde cu coji de portocală | lumea adam(a)ică