Ştiu sigur:
duceai pe umărul stâng un porumbel.
.
.
de (re)ţinut
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu. Vezi pagina De contactat!de (a)mestecat
Certitudine
Acest articol a fost publicat în De cină (şi) de taină, De ochi(t), De probă și etichetat certitudine, Fenomenologia vedeniei, Porumbelul de pe umăr nu zboară nici când ești în mișcare.. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.
lumea adam(a)ică 
Ce culoare era? Porumbelul…
„ce culoare avea?”, am precizat mai sus.
Porumbelul din viziunea mea avea soarele în spatele lui.
Iar eu l-am văzut alb. 🙂
sau putea fi negru si in lumina soarelui sa ti se para alb 😀
Foarte tare observația ta, Cella. De-aia e taină, nu?
Realizez acum mai mult ca alte dati ca sunt atatea taine despre care cred ca le stiu rostul sau pe langa care trec ca Voda prin loboda …
Nu contează culoarea. La porumbeii dusi pe umăr nu contează culoare. Atâta lucru stiu si eu.
Ups, n-am bătut un „a”, a iesit „culoare”, in loc de „culoarea”…
😦 si eu care ma bucurasem ca o fi fost vreunul din porumbeii mei… Dar ce importanta mai are… tot cel alb cucereste inimile 🙂
Cella,
Nu ne rămâne decât să ne ascuțim inima. Cum o fi arătând ascuțitoarea inimii? 🙂
Foarte exact, Căline! 🙂
Știi că dacă se suprapun toate culorile ajungem la alb?
Sigur a fost un porumbel de la tine, Laura! Doar i-ai făcut să vorbească, nu?
Adică să bea apă din Izvor. Ca prințesa din imagine… 🙂
🙂 mi-ar place sa-mi trimiti si partea de sus…
Pentru tine, Rodica, cu drag! 😉
În pozele de mai sus, sunt paşi ce aduc a plutire…asemeni unui zbor de porumbel….
Așa zici tu, Alex?
Nu ești departe de poezie! 🙂
Pingback: Prăjitura verde cu coji de portocală | lumea adam(a)ică