azi toţi îngerii mei păzitori
şi-au venit în fire
jucau mâţa şi eu îi priveam
de pe streaşina templului –
inumană privire
după regulă aripile
de peste tălpi şi-atingeau
să-şi tragă suflarea
o secundă n-aveau
ca bebeluşii în somn
râdeau de râdeau
ce de aripi vâltoare
de jur împrejur
şi-n abisul fiirii
c-aş fi adormit de nesomn
de nu se-auzea dindărăt
un preot nebun
încurcat în măruntaiele
teologhisirii
scrise în timp ce burta-i creştea
proporţional cu dările
iar de la poartă
văduva şi ciungul cerşeau
şi ologul îşi lustruia cârjele
îngerii mei de fire nici că-l auzeau
prea ocupaţi să se ia la-ntrecere
un pas de mă voi dezechilibra
care să mă prindă mai repede
…adevarat… multumesc de aducere-aminte A.Dama
cu lacrimi si dor de Cuvinte
ma leg de firele de-aducere-aminte
de aripi petale si de Iubire
si de gangurite inmugurit infrunzite.
cu drag si multumire L.
Doi ochi oricarui om i-ai dat
Si-n ei ai pus lumina
Dar nu oricui i-ai asezat
In suflet dorul minunat
Sa vada ingerii stind la sfat
Si lumi ce Ti-se-nchina.
Voi care aveti ochii spirituali deschisi si aveti lumina Domnului fiti binecuvintati!
Lorelei, ma bucur ca poema iti da imboldul sa viersuiesti. Sa te prinda ingerii, ca-n joaca! 🙂
Foarte frumoase versuri, Viorica! Este minunat sa inchizi ochii acestia de carne si sa vezi ingerii la sfat cu ochii spirituali – care nici nu stim cum arata.
As vrea sa fim toti dintre aceia care avem lumina Domnului! Fara ea… intunericul se (ne)desavarseste!
Frumoasă poezie! Care ne face să ne gandim la „vederea” celor cereşti, de care ne lipsim atat de lesne, fara sa stim ce pierdem prin viata asta a noastra, nu tocmai aşa cum ar trebui să fie….
Mi-am amintit că am citit undeva despre un copil care, seară de seară rostea rugăciunea copilăriei noastre: „Îngeraşul” ( sau „Îngerelul”). În timp ce o rostea, îşi întorcea privirea într-un colţ şi râdea. Mama îl tot mustra, rugându-l să fie cuminte, dar copilul spunea că râde către Îngeraş, care îl priveşte din colţul camerei. Mama nu îl lua în serios, până când şi-a dat seama ca ea este cea care NU VEDE! Copilul, în nevinovăţia şi puritatea lui, îşi vedea Îngerul păzitor! Ştia Mântuitorul de ce spunea că a unora precum copiii va fi Împărăţia cerurilor!
Dragă Alex, mi-a plăcut povestea copilului zâmbăreţ şi morala – cine vede şi cine nu. 🙂 Mulţumiri adamaice!
Poemul acesta are o tensiune care vine din alăturarea firii şi îngeririi. Un fel de care pe care. 🙂 Şi cu o critică explicită la adresa celor care nu arată către lucrurile cereşti, ci îşi enunţă propriile elucurbaţii fără jenă.
Acest joc al îngerilor mi-a părut revelaţia de care se bucură eul poetic şi în care e „răpit” spiritualiceşte, hrănit în interior, umplut cu Duh Sfânt.
Un singur lucru îl readuce pe pământ, îi reaminteşte că locuieşte printre muritori şi îi tulbură privirea: ipocrizia şi falsul unui pământean pus să vegheze asupra credincioşilor. Însă accesul lui la divinitate nu se arată a fi deschis, îngerii nu îi observă încercările exterioare, pentru că interiorul lui este mult prea departe de cele sfinte.
Sensibilă ultima imagine în care privitorul/ privitoarea este asigurat de toată dragostea, grija, atenţia Dumnezeului atotputernic.
Wow, Camix! Coerenţa interpretării tale îmi dă sentimentul că s-a putut prinde textul în unitatea lui. 🙂 Mie îmi era limpede ideea, dar, formal, aş mai fi lucrat la poem.
M-a bucurat îndeosebi umplerea de care vorbeai în jocul cu îngerii. Fiindcă eu nu m-am gândit atât de departe, dar e de dorit să se întâmple.
Pentru mine, conta schimbul dintre mine şi îngeri. Un loc comun unde să ne întâlnim. Îngerii vin în fire, iar eu îi privesc cu o privire îngerită, inumană. Sigur că, în joaca noastră, dacă eu cad datorită legii gravitaţiei, îngerii sunt acolo să ma îngerească. Există critica implicită adusă celui care, pus într-o postură în care ar trebui să vadă îngerii, el nu vede, fiindcă şi-a trădat vocaţia. Nu-i vede nici pe cei de la poarta templului, cu care Isus Se identifică.
Aşa că, nu-mi rămâne decât să fiu mulţumitoare pentru momentul meu de îngerire. Şi de umplere cu Duh Sfânt. 🙂