special pentru 12 b


12 b – singurii mei elevi, care mi-au rămas copii de suflet.

la câţiva am fost la nuntă când au decis să facă acest pas important în viaţă.

apoi le-am văzut odraslele.

unii încă nu s-au căsătorit.

ne-am (re)întâlnit după 10 ani. Amintirile au ţâşnit din toate colţurile trecutului în prezentul acoperit cu fulgi de bucurie, realizări, entuziasm şi viaţă nouă.

şi-au amintit că erau copii şi le treceau prin cap năzbâtii de tot felul.

mi-am amintit că abia terminasem facultatea şi mă-ntrebam cum va fi cu o clasă de copii pe mână.

şi-au amintit că le schimbam locul în bănci tot timpul, ca să nu vorbească între ei la ore.

mi-am amintit că am avut probleme cu colegii din cauza asta, că erau obligaţi la eforturi mai dese şi susţinute să-i localizeze în sala de clasă.

şi-au amintit că i-am ţinut o oră întreagă în picioare, pe motive de indisciplină, şi au scris lecţia pe caiete stând în picioare, îndoiţi de spate…

mi-am amintit că am chemat un părinte în cancelarie şi, în prezenţa mea, i-a ars o palmă copilului, de m-a lăsat mască… cred că i-am zis că nu era cazul, iar faţă de copil mi-am exprimat părerea de rău. dar, azi, copilul e consilier judeţean, iar palma… doar imbold de zâmbet.

şi-au amintit ce ticuri aveau unii profesori, le-au imitat grimasele, le-au citat expresiile favorite, de-ţi venea să râzi şi să plângi deodată.

mi-am amintit că a trebuit să scad nota la purtare unuia dintre ei pentru că a aruncat o petardă în capişonul unei fete…

şi-au amintit că au vrut să chiulească şi au încercat să-şi arunce genţile pe geamul de la baie… şi o geantă a picat exact în braţele „starostelui” liceului. Prin urmare, de a doua zi au avut gratii la geamurile de la baie.

mi-am amintit că am format un lanţ de rugăciune, ei fiind 27, cu mine 28, câte 4 dintre noi, în cele 7 zile ale săptămânii, revenindu-ne sarcina de a ne ruga pentru toţi din clasă.

*

pentru voi, 12 b, un pasaj cu semnificaţie pe termen lung:

…a dat o lege în Israel, şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii,

ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor;

pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui.

…şi următorul videoclip, deşi cu un decalaj temporal evident, dar care vorbeşte despre vârste şi schimbări majore.

şi despre provocări.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De (la) prieteni. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

26 de răspunsuri la special pentru 12 b

  1. Gellius zice:

    Ei bine, subiectul actual schimbă complet situaţia.
    Acum latinul din mine speră la altceva, şi anume:

    „Tarde venientibus osa-nale!”

    Puţin dezamăgit (şi nostalgic) de faptul că de mine, elevul cuminte din ultima bancă, nu-ţi aminteşti!

  2. Alex zice:

    Doamna Profesoară,
    Am savurat, pur şi simplu, acest articol.De mult nu m-am mai simţit aşa de bine ca acum, citind rândurile de mai sus. M-am redescoperit în aproape toate cele menţionate mai sus. Mai ales în întâmplările cu eforturile de a disciplina nişte năzdrăvani plini de energie şi chef de joacă.Iar culmea coincidenţei este ca în acest an tot o clasă de a XII-a B mi-a rămas enorm de mult la suflet. Nişte copii deosebiţi, cu un bun simţ cum rar mai găseşti în ziua de azi. Ultimele comentarii pe pagina mea vin de la doi dintre ei. Ceea ce m-a uimit foarte tare la ei, a fost coeziunea fantastică a acestei clase. In tot ce faceau erau foarte uniţi şi mereu împreună. Ultima zi de şcoală a fost una specială, pe care au organizat-o singuri, impecabil de frumos. Mulţumind profesorilor pt tot ce au primit de la dânşii în 4 ani, dar şi amintindu-şi de cele mai frumoase momente din viaţa de licean. Au făcut şi un album în care fiecare elev avea o pagină, cu o poză din copilărie (am râs cu lacrimi, ce poze hazlii au ales!), o poză din liceu şi un catren plin de umor. L-am primit şi eu şi îl voi păstra în vitrina cu „trofee”, alături de alte amintiri, de la alte generaţii de elevi. Aşa cum am retrăit de curând, cu emoţie, propria revedere după 20 de ani, cu foştii colegi şi profesori, sper să mă bucur şi de revederea elevilor mei dragi de acum. Acum sunt în emoţiile bac-ului. Le urez succes. Lor şi tuturor celor care trec în aceste zile prin emoţii Dumnezeu să-i ajute în toate!
    Felicitări A.Dama!

  3. rose4you zice:

    Ah…ce dragut! am plans fiindca am inceput sa-mi duc aminte si eu de „copii mei” din primul an de profesorat ce-am mai imbatranit!!!
    Orcrotire si aripe ingeri cu tine si la cat mai multe intruniri si generatii!!

  4. A.Dama zice:

    Gellius,

    Nu ştiu dacă ţi-ai dori să fii în bancă unde-s eu la catedră. 😀 Mulţumesc de maxime (re)scrise!

  5. A.Dama zice:

    Alex, mie mi-au dat emoţii aceşti copii – şi plăcute (cele mai multe), şi mai puţin plăcute – cât le-am fost „diră”. 🙂

    Cred că pentru emoţiile astea merită să fim între ei, nu doar în faţa lor. Pentru mine au rămas speciali fiindcă după ce am terminat cu ei, am mers în universitate, aşa că vor rămâne, singura mea clasă. E puţin diferit în cele două sisteme: pre şi univ. Copiilor mei nu le-am prea spus de acest blog. 🙂 Însă, i-am sărbătorit, că doar fac parte din viaţa mea. 😀

    Ştiu că acum e bacul, aşa că le urez şi eu succes celor care trec prin aceste zile de emoţii şi bilanţuri!

  6. A.Dama zice:

    Mulţumesc, Lorelei, pentru urări! 🙂 La mine situaţia e puţin diferită. A fost singura clasă la care am fost dirigintă. Apoi am avut doar studenţi. A fost o bucurie să-i revăd şi să-i ascult cu poveştile lor de viaţă.

  7. Camix zice:

    Am ascultat şi piesa – mi-am amintit de ea – şi m-am delectat cu ea.
    A fost filmică rememorarea ta. Un episod în special a fost mai sensibil decât celelalte.
    E de aşteptat să simţi nevoia să evidenţiezi evenimentele ieşite din comun. Însă nu cred că s-au uitat cele normale, cele liniştite, elevii cuminţi, vorba lui Gellius. 🙂

    Nici eu nu i-am uitat pe cei liniştiţi din primul an de învăţământ, deşi nu am fost dirigintă. Dimpotrivă chiar. Au avut impact mare.

  8. romuluss zice:

    Imi aduc si eu aminte cu placere de anii de liceu, au avut un iz aparte, cred ca gandirea de adolescent percepe scoala ca un lucru special.

    Nu stiu daca acum as mai putea percepe scoala cu acelasi entuaziasm, chiar daca mi s-ar oferi deosebita placere sa fiu macar o saptamana elev si sa retraiesc emotiile intrarii profilor in clasa, emotiile unui catalog rasfoit si oprit la litera B.

    Cu siguranta orele de mate le-as retrai cu mare bucurie. Probabil ca as simti din nou dorinta de a iesi la tabla cu o problema grea rezolvata, dar la care sa imi zica profesorul, e buna solutia dar mai exista inca una 😛 . E incredibil de provocatoare ideea ca mai exista una 🙂 .

    Oare vom mai putea trai perioade asa de minunate ca si cele din liceu? Viata aduce valuri de secvente care sunt mai sarace in forta de a ne crea impresii, sau poate ne pierdem capacitatea de a trai acea fericire? 🙂

  9. Alex zice:

    Frumos comentariul lui Romuluss! Iar întrebarea de la urmă spune multe: „Oare vom mai putea trai perioade asa de minunate ca si cele din liceu?” Probabil că vârsta aceea plină de exuberanţă şi entuziasm ne făcea să vedem lucrurile mult mai frumos şi mai simplu, decât o facem acum. Trecând prin viaţă devenim mai cerebrali, mai complicaţi, mult mai puţin entuziaşti. Am observat asta şi privind la elevii mei. Din orice găseau un motiv de glumă, de veselie, de voie bună. Iar eu mă simţeam, de multe ori, mult prea rigid pe lângă ei şi mult prea tentat să cântăresc totul cu minuţiozitate de contabil, în loc să iau lucrurile aşa cum sunt… simplu… natural.
    Toţi trecem prin aceste transformări. Cei care reuşesc să rămână cât mai mult copii, chiar şi după trecerea oamenilor, sunt cei mai câştigaţi.
    Hai să vă spun una! Într-o zi am intrat într-o clasă şi m-a izbit de cum am intra un miros pouternic de… usturoi! I-am întrebat cine a mâncat în halul asta. Râsete, zâmbete, dar… niciun răspuns. Am plecat de la ei, dar izul de mujdei tot persista. Am aflat abia a doua zi că mi-au dat pe scaun cu pastă de usturoi! Iar asta i-a distrat teribil. Primul gând care mi-a venit a fost… ce credeţi? Să fac şi eu o farsă „colegilor” mai bătrâni din cancelarie! Oameni sobri, care nu mai râd din orice… Am simţit că m-au „contaminat” copiii cu glumele lor, destul de „nesărate” pt unii, dar tare „savuroase” pentru ei. Spuneţi drept, vă mai vine acum să faceţi astfel de şotii colegilor, prietenilor?

  10. A.Dama zice:

    Dragă Camix, să ştii că melodia am ales-o pentru că se potriveşte cu evenimentul, însă nu cred că la elevii mei ar avea priză. 😀

    Deci îţi aminteşti de primii tăi copii? Ceva concret? Bune… mai puţin bune. 🙂

  11. A.Dama zice:

    Deci nu te dezminţi, Romi? Tot sub oala de mate tragi focul? 😀

    Poate nu pentru toţi liceul a fost perioada cea mai plină de emoţii. Pentru mine, da. Mi-a plăcut mai mult decât studenţia. Mergeam la olimpiadele pe ţară, ne scoteau de la alte ore să ne pregătim pentru olimpiade… era un fel de „chiul legal”. 😛

    Şi a fost şi prima dată când am predat ore în adevăratul sens al cuvântului. Prin a 11-a şi a 12-a, proful meu preferat m-a pus să ţin ore la clase de a 9-a. Bine, aşa, o oră-două, în care doar am predat, fără să ascult sau să dau note. Dar a trebuit să pregătesc lecţiile acelea. A fost o experienţă interesantă.

    Plus că n-am mai plecat din şcoală. Cred că asta mi se trage de fapt de la grădiniţă. Mi-am dorit aşa de mult să merg la şcoală, că tot în şcoală am rămas de-atunci. 😀

    Dar ca să revin la întrebarea ta cu emoţiile din timpul liceului, cred că există o predispunere mai mare către emotivitate şi către acel tip de emotivitate. Fiindcă, desigur, în viaţă, emoţiile continuă să apară, sunt evenimente şi evenimente… poate intervalul ivirii lor e mai mare – respectiv sunt mai îndepărtate – iar în liceu erau de la o zi la alta. 😛 Trebuie să preţuim prezenţa celor care ne mişcă. 🙂

  12. A.Dama zice:

    Alex, e drept că se pierde din naturaleţe şi simplitate, însă şi la capitolul gafe sunt pierderi însemnate. 😛

    În privinţa şotiei făcute de elevi, eu cred că pentru ei era foarte important să-i facă farsa unui profesor, unei autorităţi. S-ar fi distrat şi de „necazul” colegilor, dacă le-ar fi făcut-o lor, dar era şi mai şi în cazul unui prof. Aici mi-am amintit de comportamentul festiv când se arde o păpuşă care reprezintă regele… aducând anarhia, inversarea rolurilor, dezordinea care permite apoi, după epuizarea timpului sărbătoresc, reinstalarea ordinii comune.

    Dacă aş face farse de-astea colegilor? Nu cred. Dar e din cauza zicătorii: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!” 🙂

  13. a.adri@n zice:

    Citind acest mesaj ma simt mai mic. Cu toate ca am incercat din rasputeri sa aduc popularitatea si in jurul meu creindu-mi tot felul de situatii din care sa ies cu fruntea sus si demonstrand ca abilitatile mele sunt mai de folos decat memorarea robotica a unor pasaje de text, se pare ca ochii care nu se vad se uita chiar daca, copilul din mine credea, si inca mai incearca sa creada, ca altfelul si deosebitul dainuieste.
    A mai poposit un nor tuciuriu deasupra amintirilor adolescentei mele. Ma consoleaza, totusi, gandul ca nu sunt singurul.

  14. A.Dama zice:

    Bine-ai venit, a.adri@n! „Memorarea robotica a unor pasaje?” – Sper ca nu te referi la „Pater noster qui es in caelis…” 🙂

    Eu sper sa vezi ca dainuieste altfelul si deosebitul, mai ales cand sunt in slujba Imparatiei.

    Lasa norul tuciuriu sa se albeasca de la soare! Doar e vara. 🙂

    Sa fie cu tine oriunde vei merge!

    Cu drag,

    A.Dama

  15. oM zice:

    Momentul revederii a fost interesant si chiar emotionant. Sa-ti vezi diriginta dupa 10 ani in aceeasi sala cu inca cativa colegi iti da senzatia ca trebuie sa te pregataesti psihic si sa iesi la tabla sa vorbesti ceva despre, despre… Literatura universala… cum sa nu te gandesti ca ar fi mai bine la o terasa decat la ora de Literatura universala (vezi chestia cu arsul palmii)?
    Ce bine ca are „diriga” blog ca asa avem si noi colegii din „B” unde sa ne mai spunem una, alta si sa fim si supravegheati ( sper sa nu avem note scazute la purtare) si de unde sa citim chestii tari ( nu comentarii din alea lungi si de toceala). Multumim ca ne-ai suportat 4 + 10 ani si ne-ai dedicat o „sinteza” frumoasa pe blogul tau.

    Un copil de suflet.

  16. Camix zice:

    Da, îmi amintesc şi lucruri concrete despre primii mei elevi. Înainte de a merge la catedră, credeam că nu voi şti ce să le spun, ce să-i învăţ. 🙂

    Păi, primul 4 l-am dat la o clasă de a 7-a. Clasa pe care o consideram cea mai cuminte şi respectuoasă. Bine, asta nu însemna că sunt elite, nici că toţi erau sfinţişori. 🙂 Am ezitat să-l dau, iar, după ce l-am dat, au început dilemele… Bine făcut, mai puţin bine făcut şi tot aşa.

    Îmi amintesc ce reacţii devastatoare au avut când mi-am schimbat look-ul. :d

    Cum au încercat să mă păcălească de 1 aprilie şi nu le-a ieşit, dar cum mi-a ieşit mie cu ei, în schimb. 🙂

    Cum aveam unii elevi atât de simţiţi, încât se ruşinau foarte serios la întrebarea: „Da’ cum de nu ţi-ai făcut tema? Că de obicei, tu o faci.” Şi abia atunci îţi dădeai seama ce înseamnă postura din care pui întrebarea.

    Multe, multe.. 🙂

  17. A.Dama zice:

    Bine-ai venit oM! Uite că te făcuşi Om, iar acum eşti aşa de mare, că mă uit de jos în sus la tine! 🙂

    Am avut şi eu emoţii la întâlnirea noastră. Nu că m-aţi scoate la tablă, că doar m-am aşezat la catedră de bună voie. 🙂 Însă voiam să găsesc cuvintele cele mai potrivite şi să nu m-apuce lăcrămaţiile. Şi totuşi, la faza cu poezia lui Blaga, era cât pe ce. 😛

    Nu se mai pune problema de note scăzute la purtare, OMule! Iar ultimii 10 ani au fost la FF. Nu este rubrică pentru aşa ceva. Nici catalog nu mai e. Vă dă viaţa note, în funcţie de cum o gestionaţi de capul vostru. 🙂 Adică nu chiar, că mai sunt şi nevestele şi soţii care au un cuvânt de zis. 😛

    Păi, să trăiţi, să înfloriţi, ca merii, ca perii… ca fiii Cerului! Asta-i important.

    Sper să citească şi colegii tăi urările! 🙂

    Zise dira… 😀

  18. A.Dama zice:

    Ha ha, fain Camix! Eu nu am avut îndoieli când am dat primele note proaste. Dar păcăleli de-ntâi aprilie am mai încasat. Trebuia să ne spui cum i-ai păcălit tu. Eu ştiu doar că îi ascultam pe băieţi de 1 Aprilie. Era regulă. 🙂

  19. a.adri@n zice:

    Aici doar afirmatii pozitive (laude) se fac sau e loc si de polemica (a se citi critica)?

  20. A.Dama zice:

    a.adri@n,

    facem loc si de polemica si critica. Cine incepe?

  21. Ramona Muresan zice:

    Multumesc pentru toate amintirile frumoase traite in liceu si ca le-ai adus la viata in randurile tale despre noi. Chiar ca au fost zile extraordinare. M-au facut sa plang de emotie amintindu-mi de ele. Imi pare rau ca nu am reusit sa fiu la intalnirea de 10 ani.

  22. Camix zice:

    Deci mă întrebai cum i-am păcălit eu pe elevi de 1 aprilie. După ce au încercat ei, spunându-mi că am ceva la picior, la care eu am răspuns zâmbind cu: „Daaa? 😀 „, m-am aşezat frumos la catedră, am luat un aer obişnuit de oră şi am început să fac prezenţa. Între timp, îi întrebam dacă se uitaseră la meciul din seara precendentă, dintre România şi…, în urma căruia România pierduse. După ce îşi exprimă ei nemulţumirea cu privire la scor, eu – cu acelaşi ton sincer şi serios – îi întreb:

    – Dar ştiţi cum s-a încheiat până la urmă? Au anunţat dimineaţă la ştiri. Nu ştiţi? I-au găsit pe ceilalţi la analize că s-au drogat şi le-a anulat victoria, declarând meciul câştigat de români cu 3-0.

    😀

    Câteva secunde a avut efect, apoi şi-au dat seama. 🙂 Da’ ne-a plăcut.

  23. A.Dama zice:

    Draga Ramona, bine-ai venit! Ma bucur sa te aud… sau sa vad cele scrise de tine. Uite cum se face sinestezia. 🙂

    Sa stii ca ai fost la intalnire!!! Ai fost in gandurile, amintirile sonore, evocarile noastre! 😉 Numai bine si lin la fiecare pas!!!

  24. A.Dama zice:

    Camix, iar esti totala! Imi depasesti asteptarile. Eu nu stiu face poante de-astea cu studentii. Dar stii ce-am facut de 1 Aprilie candva? Am trimis o persoana la o intalnire. Cu precizarea ca NEAPARAT trebuie sa ajunga de urgenta la locul cu pricina. Hm. Mi-a reusit poanta. 🙂

  25. Alex Androne zice:

    A.Dama a revenit „acasă”, iar pagina sa s-a umplut de frumoşii maci!
    Am aşteptat această revenire!
    Numai bine şi bucurii!

  26. A.Dama zice:

    Mulţumesc, Alex! Frumoşii maci au rămas în amintire… Şi între filele ierbarului. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s