Mama lor de înjurături… (3)

Să recapitulăm:

Înjurăturile, ocările, sudalmele, invectivele, injuriile, imprecaţiile, suduielile sunt folosite mai ales

1) în cazul unor trăiri psihologice intense: bucurie, mânie, stress, nervi, uimire,
2) sunt folosite cu o frecvenţă mai mare de către persoanele educate într-un mediu unde nu se practică o cenzură lingvistică (să o numim aşa!)
3) şi sunt, la fel, utilizate mai des de către persoanele care petrec timp îndelungat într-o colectivitate în care înjurăturile sunt la ordinea zilei.

Am văzut cum funcţionează metaforic sintagmele legate de numele diavolului în mentalitatea tabuizantă. Intenţia nu e de a face un inventar al înjurăturilor. După cum am precizat de la bun început, am făcut analiza din perspectiva puritanului, a celui care nu le foloseşte de obicei. Ceea ce intenţionez în continuare este să arăt că unele expresii pe care le considerăm injurioase funcţionează ambivalent: exprimă şi o uimire sau o bucurie mare, şi mânia, furia pe cineva. Apoi, există cuvinte care nu sunt în general tabu, însă când primesc o anumită conotaţie şi sunt rostite într-o discuţie încinsă, funcţionează exact ca înjurăturile. Ele se golesc de semnificaţie, iar valoarea imprecativă o dă intonaţia cu care sunt folosite sau intenţionalitatea. În al treilea rând, aş reaminti citatul din prima parte: cine îşi poate ţine în frâu limba îşi poate ţine în frâu întreg trupul. Să-l considerăm ca un deziderat!

Să-mi bag piciorul

O expresie care nu e elegantă, dar e folosită des, şi de ei, şi de ele, şi la piaţă, şi la facultate, şi în casele celor ce se consideră a fi evlavioşi. O variantă actualizată, pe care tocmai am aflat-o, este „să-mi bag stickul” – dacă tot sunt folosite USB-urile peste tot.

În finalul părţii a doua, am luat două contexte în care această expresie e folosită şi pentru descărcarea mâniei: „Să-mi bag piciorul dacă mai vorbesc cu tine!”, şi pentru manifestarea unei bucurii mari: „Am reuşit pe locul 3, să-mi bag piciorul!” (În paranteză fie spus, e doar expresia eufemistică, metaforică, pentru „să-mi bag p–„.) Nu voi scrie în întregime sintagmele cu trimiteri sexuale şi pentru că nu le folosesc, şi pentru că blancul, punctele de suspensie, tăierea secvenţei sonore în cazul transmisiei video se poartă: “Păi, vere dragă, ce tot atîta …mă-sii, mă-sii, că tu eşti mama gardului, scumpete! Uită-te unde ai greşit, dărîmă şi ia de la capăt!” Trimiterea la origini, folosirea cu referire la celălalt a unor sintagme care conţin organele sexuale sau verbele care se referă la actul sexual în sine au un grad ridicat de agresivitate, uneori socotit chiar mai mare decât injuriile adresate divinităţii.

Funcţionarea ambivalentă a aceloraşi sintagme ne determină să ne gândim că, în fond, ceea ce contează este intonaţia cu care sunt pronunţate cuvintele şi contextul în care sunt pronunţate. În ce priveşte semnificaţia, ele se golesc de semnificaţie. Le auzi pe fete spunând pe stradă, pe coridoare la şcoală: „să-mi bag p–„. E clar că trimiterea la realitate nu se validează, că doar nici nu au ce să-şi bage. Iar pe tipii pe care-i auzi „îmi bag p– în el de examen!”, şi dacă au cu ce, unde vor ei, nu pot! Nu există o corespondenţă între semnificatul expresiei şi realitate. Ideea e că aceste expresii sunt vide, conţinutul lor e suprasegmental, îl vom identifica în intonaţia care trădează starea de spirit a celui care le rosteşte şi în intenţia cu care sunt rostite. Unii evlavioşi, care nu pronunţă …mă-tii, nu au reţineri să pronunţe pis-mazăre! Nu folosesc verbul care redă actul sexual, dar spun cu voce tare: F word, ceea ce e unul şi acelaşi lucru, că doar interlocutorul ştie exact la ce cuvânt trimite „sigla”. Apoi, la golirea de semnificaţie sau la resemantizarea unor astfel de cuvinte, contribuie şi folosirea lor în contexte care nu sunt defel imprecative. În franceză, de exemplu, deşi există înjurături cu verbul ca atare, valenţele lui agresive au fost mult diminuate. Când spune cineva „mon sac est foutu”, se înţelege „geanta mi-e stricată”, respectiv deteriorată, fără niciun fel de rezonanţă imprecativă.

Pui de năpârci

Ziceam, în al doilea rând, de cuvinte care nu sunt imprecative, dar folosite cu o intonaţie şi într-un context tensionat, ele au exact aceeaşi valoare. O astfel de expresie este pui de năpârci. Năpârcile au pui, deci nu e nimic ieşit din comun, din fire, dar metaforic folosită expresia pentru făţarnici, cu intonaţia de a-i acuza, ea capătă valenţe imprecative. Ştim că a fost folosită şi de Ioan Botezătorul – „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?” (Mt 3, 7), şi de Isus – „Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?” (Mt 23, 33).

Cam în acelaşi fel, multe cuvinte care sunt din limbajul comun primesc valenţe imprecative când sunt folosite agresiv: „dobitocilor”, „vacă”, „boule”, „măgarule”, „în puii mei”, „pe sărăcia”, „ce sărăcie”. Am auzit persoane care condamnau folosirea lui „mă doare-n paişpe”, „la naiba” „mi se fâlfâie”, dar ziceau din cinci în cinci minute „pe sărăcia” sau „rahat pe băţ” şi „poţi trage apa”. Care-i diferenţa?

Să-l amintim şi pe marele Pavel care scapă şi el printre dinţi un: Schilodească-se o dată cei ce vă tulbură! (Gal 5, 12). Cum sună nu-ţi ajungă pădurea de cârje?! Tot o apă şi-un pământ.

Să urmărim câteva expresii cu verbul a mânca. O bunică îşi alintă nepoţii: „Frumoşi sunteţi, mânca-v-ar mama!” O mamă povesteşte despre copil: „Zâmbea atât de dulce, că-mi venea să-l mănânc!„. Recunoaştem funcţionalitatea metaforică a formulei, pentru că, în niciun caz, mama nu i-ar mânca pe copii… dacă nu suntem într-o colectivitate canibală. Într-o astfel de formulare, folosirea verbului nu este considerată agresivă. Însă, în expresii de genul: „mânca-ţi-aş”, respectiv „mânca-ţi-aş rânza / ficaţii / rinichii”, automat asociem utilizării aceluiaşi verb valenţe agresive şi imprecative.

„Ţuce-te bunu-tău!” – o expresie familiară, spusă în contexte diferite – când sparge copilul borcanul de dulceaţă, când zice o poezie de-şi emoţionează auditoriul etc. Dar când bunul e mort, şi cel care rosteşte cuvintele ştie asta şi le rosteşte cu intenţia de a leza, traducem expresia prin „lua-te-ar moartea”, implicit imprecativă.

„Popa suduia urât”

În portretul pe care Eminescu i-l face Părintelui Ermolachie Chisăliţă, un portret realist şi cu un limbaj de o savoare memorabilă, găsim următorul pasaj:

Foarte frumos îi şedea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i şedea, nu glumă. Gândeai că-i un rus cu coadă. Când citea, potcapu-i cădea peste ochi şi popa suduia urât. În biserică, ne-n biserică, puţin îi păsa… „Dăă! nu cădea!… potcapul dracului!”.

Adevăru-i că cei care ar trebui să se constituie în modele greşesc, la rândul lor, în vorbire. E suficientă o măruntă pornire temperamentală, că, până şi dascălii, şi feţele bisericeşti, şi îndrumătorii „comit” câte-o înjurătură. După a noastră părere, nu ar trebui anatemizaţi pentru astfel de ieşiri. În contrapunct, nici complacerea în băltoace lingvistice injurioase, infecte, nu e de dorit.

Înjurături gestuale

Pe acestea le pomenesc doar în treacăt, pentru că ar merita a fi abordate separat. Uneori, fără a rosti cuvinte, anumite gesturi obscene le receptăm exact ca înjurăturile. Multe sunt făcute cu mâinile, cu degetele, altele cu întregul corp, altele cu limba. Uitaţi-vă şi la imaginea de la începutul articolului! Deşi nu cu cuvinte, copilul înjură gestual!

Limba – un foc mic ce aprinde o pădure mare

Am apelat la această definiţie din Iacov 3, 5 pentru a purcede către concluzii. Aceste stări intens emoţionale care ne determină să folosim cuvinte pe care nu le-am folosi vorbind cu calm şi detaşare sunt în bună măsură mama lor de înjurături. Apoi, mai sunt mediile în care ne formăm sau în care ne desfăşurăm activitatea… Dacă sunt necenzurate lingvistic, dacă sunt ca o baltă infectă, vom căpăta reflexe discursive infecte. Există o diferenţă mare şi vizibilă între copiii crescuţi sub drăcuieli zilnice şi copiii crescuţi sub bine cuvântări.

Datorită unei funcţionalităţi metaforice, eufemistice, unele expresii nu le identificăm din start şi nu le catalogăm drept imprecative. Înainte de a-i anatemiza pe alţii, o autoanaliză ni se pare sănătoasă. Şi, dacă nu greşim în vorbire, suntem desăvârşiţi şi ne putem ţine în frâu tot trupul. Pentru că nu suntem desăvârşiţi, să căutăm măcar să ne apropiem de desăvârşire… (şi) prin a ne autocenzura lingvistic.

„Căci cine iubeşte viaţa şi vrea să vadă zile bune, să-şi înfrâneze limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare!” (1 Pet 3, 10)