Copiii sunt un spectacol care ne lasă uneori muţi de uimire. Copiii sunt spectacolul la care şi Dumnezeu zâmbeşte.
Iată cum o întâmplare tragică a determinat-o pe fetiţa de 8 ani din următorul dialog să-şi pună probleme de viaţă dintre cele mai ne-copilăreşti:
– Mami, o fost incendiu, o ars siu şi poiata la casa vecinilor lui unchiu’!
– Da’ n-au venit vecinii? Să arunce găleţi de apă, să stingă focul?
– Ba, au venit, toată uliţa, cu noaptea-n cap. Da’ era prea mare incendiul, flăcările ajungeau până în cer. Or chemat pompierii.
– Şi or venit repede?
– Nu chiar aşa repede. Focul ardea tot, se-ntindea din ce în ce mai tare şi urma să ajungă la casă. Când or venit pompierii, doi dintre ei or intrat în foc.
– Sigur că au intrat… cu măştile de gaze pe faţă, cu furtunul de apă… Asta-i datoria lor.
– Nu mă mărit cu un pompier!
– Cum adică nu te măriţi cu un pompier? Abia ai 8 ani. De unde idei de-astea?
– Dacă intră în foc şi moare?
– Ei, şi tu! cum adică? Şi asta-i o meserie ca oricare alta. Medicii salvează vieţi, pompierii salvează vieţi şi case.
– Nu mă mărit cu un pompier! Dacă moare în incendiu, cum mă obişnuiesc eu cu alt băiat?
lumea adam(a)ică 
Iniţial am crezut că nu e mulţumită de faptul că pompierul nu a venit la timp, asta până să citesc mai departe.
Era cu siguranţă o fetiţă iubitoare şi matură în gândire.
Mie acest dialog mi-a dat de gândit în sensul că generaţiile acestea pun probleme mari de la vârste mult mai mici. Că se joacă de-a şcoala, de-a mama şi tata cu păpuşile, e una, însă pornind de la un incendiu, să te gândeşti la căsătorie şi apoi la „văduvie”… mi s-a părut pur şi simplu prea mult. 🙂
Dragă A.Dama, nu e precoce deloc, pentru că acum multe fetiţe fac copii la 14 ani cu „pompieru”. Părinţii fetiţei probabil că sunt oameni aşezaţi, mămica ei nu are mai mulţi pompieri, ci iubeşte doar pe tăticul fetei. La Oscarul de anu ăsta e un film, „June”, în care este manipulată o generaţie de fetiţe viitoare mame, care pot face copiii fără căsătorie, totul este să găsească familii unde să-i plaseze.
Fetiţele oricum sunt mai precoce, eu ştiu după mine ce greu a fost să recuperez… 🙂
Intre 8 şi 14 ani, sunt 6. Aproape dublu.
Însă e limpede că matematicile îşi au limita lor. Povestea Linei Medina care la 5 ani şi 8 luni a devenit mămică a traversat continentele. Iar ştirile tot mai dese despre mămici de 13-14 ani chiar la noi în ţară nu au cum să nu ne îngrijoreze.
În orice caz, în dialogul redat mai sus, răzbate o doză bună de seninătate. Pe mine chiar m-a făcut să zâmbesc… În alte dialoguri cu copii, ţi se face părul măciucă şi te întrebi unde vor ajunge astfel de copii.
Dar tu ai recuperat cu fetele!… 😛
Păi şi eu aş prefera să nu fie poliţist, sau aviator, sau militar. Aşa că o înţeleg perfect. 🙂
Acuma…. nu mai ştiu, prima oară când mi-a plăcut unu era in a 5-a. 🙂 Dar mă îndoiesc că mi-am pus probleme aşa profunde…
Întrebare de felul ăsta e bună şi înainte de căsătorie, şi după.
daca nu vrea si e hotarata, o poti obliga? 🙂
Camix, am zâmbit laaarg! Ai venit cu conducta de zâmbete, în loc de furtunul cu apă al pompierilor. 😆
Dar marinar poate fi? 😀
Dragă Călatorrule, ştii zicala: de ce te temi, de-aia nu scapi. 😛
Si… baiatul meu vrea sa se faca… pompier!
Sa-ţi trăiască, dragă Cllod! Înseamnă că ar fi nasol pentru el să se îndrăgostească de fetiţa din întâmplarea de mai sus! Mai ales dacă chiar ajunge pompier. 🙂
imi place povestea… fiindca ne aduce aminte de „vise” si realitate… de ceea ce visam sa fim si ceea ce am devenit, de ceea ce viseaza copiii nostri si ce vor deveni, de ceea ce cred ei despre casnicie si ceea ce vedem noi ca este o casnicie… lumea se invarte in aceeasi spirala dintotdeauna, aceleasi vise sub „alte pelerine”… trist este insa ca multi uita sa fie copii si pornesc in aventura vietii prea devreme… dar si din lacrimi se cladesc vise… si se invata… de aceea oamenii mari trebuie „sa ramana copii”, pentru ca cei mici sa-si doreasca cat mai putin lumea adultilor…
Eh, Lorelei, toţi copiii vor să fie mari cât mai repede. 🙂
Eu tremuram de nerăbdare să am ghiozdanul meu de şcoală. Şi uite că n-am isprăvit cu ea nici acum! 😛
da…. :-)) da nici eu nu am scapat de ea… dar …maritisul e alta chestiune (altfel de vis).
copiii din ziua de azi nu mai sunt copiii din cartile pe care le am in biblioteca…
Lorelei,
🙂
Greeraş,
Avem ceva în comun. :))
Cât despre problema ridicată de tine, hai să ne gândim că se schimbă provocările.
Copiii pe care-i ştiu eu n-au fost în război, însă părinţii noştri, când erau copii, au prins războiul. Ce copilărie e aceea când te-ascunzi de inamic zi de zi, fără şcoală, fără mâncare, fără alte haine decât cele de pe tine? Hm!
hm… multumesc pt zambet dar… sincer… inca sunt la scoala cat se poate de profesionist si cat se poate de elev… ambele… nu era o ironie… este o realitate.
mama mea… a trecut prin razboi…de cate ori imi povestea de munca la camp sau razboi simteam ca ea nu fusese copil niciodata… poate de aceea si-a dorit asa de mult un copil… cand m-a infiat pe mine, m-a tinut ca-n puf… pacat ca puful a zburat in ani si viata mi-a aratat ca nici asa nu e bine, de aceea acum incerc sa combin in baietii mei visul cu realitatea… si parca tot nu-mi iese… ceva nu merge… se schimba lumea prea repede.
Lorelei,
Zâmbetul a fost pentru visele copilăreşti legate de căsătorie.
🙂
ei…am inteles acum. vise copilaresti, da… sa ai scrieri cu spor si-n saptamana asta!!
Lorelei,
Multumesc. 🙂
:)))
superb, pur si simplu, superb.
Petruța, ești copil! 🙂
Acum recitește definiția dată de tine.
Duminică hăruită!
Oh, si daca luam in considerare urmatorul gand: copil e fiecare persoana care are cel putin un parinte… iti dai seama cata materie prima neluata in seama? 😀
Da, m-ai bătut la matematică, Petruța! 🙂
Atat timp cat ati inteles ce am spus, nu v-am batut la nimic. :>
copiii… ah, copiii. 🙂
cea mai valoroasa materie prima din Univers.
Pingback: Dacă e copil… | lumea adam(a)ică