Am fost la Aleşd…

Într-o zi cu maci şi ploaie bruscă şi netemperată, am fost la Aleşd – un orăşel din vestul ţării, la vreo 40 de km de Oradea. Un orăşel prin care treci pur şi simplu către alte destinaţii, când nu ai motive de popas, când nimic nu te leagă de cineva, de ceva de-acolo.

Mi-am dorit să-i văd pe oamenii descrişi de Pătrăţosu şi să gust din atmosfera pe care ne-o creiona nu demult cu atâta entuziasm şi stil.

Până la Aleşd, un răsfăţ de maci, şi pe marginea drumului, şi în lanurile de grâu şi secară, de parcă era zi de foc, un foc pe care nici ploaia nu avea cum să îl stingă.

Lucrurile nu stau altfel decât ne-a spus Marius. Există o frumuseţe a oamenilor care rostesc peste tine binecuvântări, chiar dacă te văd pentru prima dată în mijlocul lor. I-am auzit cum se salută între ei, am observat zâmbetul de pe feţe, şi chiar am auzit, în loc de salut, tainicele cuvinte „te iubesc”. Am zâmbit, nevăzut, până în colţul inimii.

Aceşti oameni nici măcar nu erau conştienţi că îşi au „celebritatea” lor. Lumea virtuală care nouă ne este atât de la îndemână e inexistentă pentru ei. Am întâlnit-o pe femeia top model şi am schimbat câteva replici jucăuşe cu fetiţa cea mai mică, o blondină sprinţară, cu ochi luminoşi şi iscoditori. Mi-am dat seama, stând de vorbă cu ei, că situaţia noastră era inegală. Eu ştiam deja multe despre aceşti oameni, înainte de a ajunge în realitatea lor, „la faţa locului”.

Copiii au venit şi ne-au spus, rând pe rând, versetul de aur, fără crispare, fără temere, chiar dacă mai trebuia să li se şoptească un cuvinţel-două.

Din rugăciunile înălţate nominal pentru unii şi alţii, am priceput că nu-i „raiul pe pământ”. Familiile îşi trăiesc şi acolo, ca peste tot, dramele lor: unii se duc şi sunt petrecuţi cu lacrimi, alţii se îngrijorează pentru examenele care le stau în faţă, alţii sunt bolnavi, alţii îşi caută de lucru, alţii au nevoie de încurajare etc., etc.

Am ascultat poezii de Ionatan Piroşca, al cărui tremur real n-a ştirbit cu nimic greutatea şi frăgezimea versului. L-am ascultat cântând pe Cătălin Lata, acompaniat de privirile mirate ale copilăriei.

Am văzut un Pătrăţos apropiat de enoriaşi, cu picioarele pe pământ, cu râvnă pentru lucrare, dar şi emoţionat în proximitatea celor dragi, emoţionat până la lacrimi. Realizând că se poate afla pentru ultima dată în acel loc, slujind, alături de „unchiul Florea”, un om care a alergat cu eroism pe calea credinţei, picături sărate au ţâşnit de la sine, neaşteptat şi neprogramat, din ochii Pătrăţosului. Nici n-ar fi avut răgazul să fie contrafăcute.

Am văzut că, pentru unii, timpul nu mai are răbdare.

Ascultându-l pe „unchiul Florea”, la cei „88 de ani neîmpliniţi”, ca să-l citez, vorbind cu calm, seninătate şi cu un sentiment de „mai am a vă spune”, chiar dacă „timpul nu ne permite”, m-am gândit că se împuţinează şansele de a-i asculta pe viu pe aceşti corifei ai încrederii neclintite în lucrurile nădăjduite, pe aceşti neobosiţi ai puternicei încredinţări despre lucrurile care nu se văd.

La o vârstă înaintată, cu un chip luminos şi frumos, omul acesta ne-a cucerit relatându-ne, cu o memorie de invidiat, o serie de întâmplări demne toate de transmis copiilor şi copiilor copiilor noştri, cum am fost învăţaţi… A citat numele exacte – şi parcă fără număr – ale persoanelor care l-au anchetat, care au pus beţe-n roate lucrării în perioada comunistă, oameni cu care a avut de-a face de-a lungul vieţii de păstor „fără legitimaţie”, nume exacte de localităţi, ziua, luna, anul şi orele la care s-a întâmplat o serie de evenimente… sau incidente… Ca o agendă vie, aşa dădea detalii acest om.

Ne-a povestit cum i s-a controlat pachetul primit de acasă de la soţie, iar el ştia că în pachet era un Noul Testament, pe care îl ceruse într-o formă codificată în scrisoare, altfel nu ar fi ajuns niciodată la el după gratii. Şi toate lucrurile s-au potrivit aşa încât râvnita Carte a scăpat de verificările draconice, graţie unui troc interesant propus „la faţa locului”: deasupra, în pachet, erau nişte mere frumoase, de i-au luat ochii celui care scotocea ce primeau deţinuţii. Fratele Florea l-a îmbiat să se servească, iar omul nu a mai fost atent la ce era mai jos în pachet. Nesperat, Cineva pregătise toate lucrurile, aşa încât Noul Testament să ajungă la cei care aveau atât de mare nevoie de el.

Soţia fusese inspirată să pună merele deasupra, supraveghetorul maliţios care făcea controlul pachetelor fusese chemat la telefon chiar atunci şi rămăsese în locul lui altcineva, iar unchiul Florea fusese inspirat să propună un târg cu merele în schimbul a ce ştia el că se află mai jos în pachet… Toate… spre binele celor ce-L iubesc.

Acel Nou Testament a fost apoi „frânt” ca Pâinea Vieţii, paginile cu evangheliile au fost rupte şi păstrate cu sfinţenie de mai mulţi dintre deţinuţi. Sub formă de carte, ele nu ar fi putut fi ascunse multă vreme. Dar aşa, pe capitole, au rezistat şi au fost hrană gustoasă, Cină-de-Taină în vremuri cumplite. Fraţii au putut să săvârşească actul eucharistic cu puţinul vin trimis într-o sticluţă miniaturală, pitită în mijlocul unui borcan cu untură, ca să nu fie descoperită. Alteori, cu cuvântul frânt şi cu strugurii striviţi.

Mi-am dat seama, ascultând aceste relatări, că înţelepciunea de a improviza astfel de gesturi salvatoare nu avea cum să fie de la oameni. A fost acolo Înţelepciunea Celui Înţelept în funcţiune, învăţându-i ce să răspundă celor care le cereau socoteală de credinţa lor.

Am fost la Aleşd… într-o zi cu maci şi ploaie. Într-o zi de-aducere aminte, cu ruperi de cer pe pământ. Mai mult ca sigur, prin Aleşd nu voi mai trece simplu. Va fi ceva tainic ce mă va lega de el…