Privi îndelung și cu spaimă Mâna întinsă. Era plină de foc înăuntru. De neînțeles, nu ieșeau nici aburi, nici flăcări din ea. Dimpotrivă, forma degetelor, a palmei, a încheieturii Mâinii era atât de măiastră! Focul auriu-roșiatic se vedea în interior, ca și cum arterele și venele, oasele și mușchii ar fi fost toate întocmite din flăcări, iar învelișul exterior era de cristal translucid.
Să apuce Mâna era singura cale…
Și totuși, stătea înaintea ei cu ochii ieșiți din orbite de spaimă. Atunci auzi o voce limpede și îmbietoare: Dă-Mi mâna!
Se chirci și mai adânc în sine, dar își rosti groaza sincer și cu voce tare: Doamne, dacă Te apuc, mă ard, mă frig, mă topesc și mă mistui, mă carbonizez într-o fracțiune de secundă!
Dumnezeu n-avea timp de pierdut… Îi răspunse cu scântei de ironie în glas:
Tu știi cât te iubesc! Chiar crezi că ți-aș face rău? Un copil Mi-ar întinde mâna fără ezitare, fără frică. Tu nu mai ești copil!…
*
lumea adam(a)ică 
Ahhh, cât de bună e imaginea aceasta! Și e exact pentru mine! Mulțumesc, A.Dama!
Asta e lupta mea acum. Am nevoie sa mă încred în El ca un copil, să mă arunc în brațele Sale fiind convins că mă va prinde! Să mă agăț de bunătatea Lui! Căci doar „cei ce se încred în El nu vor fi dați de rușine.”
Dragă Kristallherz,
Mi-a fost de folos imaginea asta, așa că mă bucur să vină confirmări și de la alții!
Deși am exprimat-o prea simplu, prea copilărește, am realizat pentru a nu știu câta oară că mă împiedic de ceea ce văd cu ochii, de ceea ce calculez cu propria rațiune. Văd o mână de foc și calculez că atingerea ei m-ar carboniza pe loc. Cât durează aducerea aminte a Adevărului că nu mă va topi, fiindcă mă iubește?
Sigur că mulțumirea merge iar și iar către Cine o merită… nefragmentată. 🙂
Pingback: J(eu) | lumea adam(a)ică