Jocul. Necesar. Ce contează prețul?
Acum și aici am nevoie de această formă de fugă. Nu-i grav. Vine și trece. Va trece repede, oricum.
De ce să ne pese de chestii atât de simple? Vezi, nimic nu se pierde până la urmă? Totul revine. Se preschimbă. Revine.
La fel și eu. Nu mai sunt copilul de șase ani, așteptând la fereastră întoarcerea părinților. Nu mai recunosc jocurile adolescenței, fragile și atât de scurte. Cu reguli prea întortocheate uneori. Naveta între Pygmalion și Ulysse. Între Sisif și Prometeu.
Naveta între oul primordial și grăuntele de muștar.
Totul revine cu o nouă mască. Și încă una. Mereu alta. Nu-i nimic!
Fețe noi se-nșiră pe sfoară ca-ntr-o aerogară. Jucăm un joc nou. Îi învățăm regulile. Trișorii se deprind cu ele mai repede. Va trece și ăsta. Fără urme.
Fii atent, să nu aluneci! Fii atent, să nu cazi pe bune! Așa, dă-mi mâna! E mai bine. Oh, Doamne, de ce mai e nevoie și de lecția asta? De ce la nesfârșit aceeași greșeală?
lumea adam(a)ică 
Triste constatări… Şi nici nu ne dăm seama că ne jucăm de-a jocul ! Sau… de-a v-aţi ascunselea cu jocul! Şi CU FOCUL!
Da, Marinel, ai prins o nuanță importantă a postării!
Și mai sunt scuzele pe care ni le găsim mereu. Lasă, că trece și asta! De parcă data viitoare am fi mai pregătiți!…
„Toți cei ce se ::LUPTĂ LA JOCURI::le de obște se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta, ca să capete o cunună care se poate veșteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veșteji.” (1Cor.9:25)
Deci, fiecare cu jocul lui? Că unde nu-i „eu” nu-i nici „jeu”…
Da, ne jucăm de-a franco-româna! De fapt, pentru a participa la un joc, trebuie să-i știi regulile. Câte mii de oameni urmăreau partidele de șah dintre uriașii acestui joc?!!! Iar în „arenă”, erau doar doi…
jEu cu El, la întrecere, dacă știu regulile alergării!
Necesar. Ce conteaza pretul? 🙂
Călătorrule, așa-i! Îmbătrânim jucându-ne, învățând aceeași lecție la nesfârșit.