Judecata și condamnarea


Învață din experiența altora! e un fel de dicton „specializat”. Într-o meserie, într-un meșteșug, în anumite domenii, ai ce învăța din experiența altora. În alte domenii, datele sunt atât de personalizate, că nicio rețetă nu se suprapune sută la sută peste alta. Plus că, dacă fratele tău dă cu capul de partea superioară a ușii, nu înseamnă că înveți din durerea lui să te ferești pe când vei fi la fel de înalt. Dai și tu o dată cu capul, iar pe cont propriu, învățătura e cu-totul-altceva.

De fapt, despre judecată și condamnare vreau să aduc vorba. Când va veni vremea să însemne ceva pentru cineva, va fi prin revelație. Asta mi s-a întâmplat și mie: o descoperire punctuală asupra unei atitudini defectuoase, precum și rețeta corectării ei.

Era o zi de Paști. Frumoasă, însorită și binecuvântată. Eram pe pământ străin, dar am mers împreună cu gazdele la o biserică creștină. Lăcașul de cult era de fapt o sală de conferințe, ultradotată cu tehnologie de ultimă oră. Pe ecranul uriaș din spatele scenei, un cronometru digital indica minutele până la începerea slujbei. Oamenii erau îmbrăcați atât de pestriț, că n-ai fi putut ghici din ținutele lor că ar fi Paștele: de la rochii simple sau mai elegante, la jeanși, de la cămăși cu volănașe până la tricouri, de la pantaloni eleganți,  pantaloni de ieșit seara pe corso sau la discotecă, până la pantaloni scurți și maieuri. Încălțămintea era la fel de variată: teniși, papuci, pantofi, sandale, adidași… Când s-a început programul, luminile au fost stinse și înlocuite de orga de lumini colorate, care puneau în evidență mișcările de pe scenă.

După o rugăciune scurtă, au urmat câteva cântări. Vocilor de pe scenă, li s-au adăugat cele ale mulțimii. Ritmul muzicii l-a prins foarte aprig pe un tinerel de vreo 19 ani, care a ieșit pe culoar, la vreo 2m distanță de noi, unde a început să sară cu mâinile în sus, fără să se oprească zeci de minute, lăsându-și la vedere chiloții, în timp ce jeanșii îi coborau spre genunchi.

După cântări, a urmat un dans prezentat de trupa de dans a bisericii. Erau vreo 8 fete, cu vârste între 8-26 de ani, îmbrăcate toate cu colanți albi, sidefați și maieuri care le treceau puțin peste fund. Toată audiența a fost fermecată de ele, dovadă aplauzele susținute de la sfârșitul dansului.

Apoi, un intermezzo cu câteva vorbe de duh proiectate pe ecran, un filmuleț cu coloană sonoră și imagini culese din natură sau din marile muzee ale lumii, tablouri cu nuduri și câteva sculpturi interesante.

Ar fi trebuit să urmeze predica, dar a mai urmat o repriză de cântări, în timpul căreia, tinerelul de 19 ani și-a reluat bâțâiala în aceleași condiții.

Pentru câteva secunde, s-a făcut beznă totală în sală. Nu știam ce urmează. Fascicolul de lumină s-a mutat undeva în spatele sălii, unde s-a ivit o mascotă haioasă, un leu cu cap imens și coama foarte stufoasă, care, în loc să-i sperie pe copiii din sală, i-a făcut să izbucnească în hohote și să-i atragă, ca un magnet acele de gămălie. Copiii s-au prins de mână, formând un trenuleț, cu mascota pe post de locomotivă și s-au retras pe durata predicii într-o sală alăturată.

Audiența era în picioare, aplaudând mascota și energicele „vagoane” ale trenulețului.

Probabil acela a fost momentul în care m-am simțit în acea biserică și în acea sărbătoare mai străină de mii de ori față de străinul lui Camus. El nu putea plânge la înmormântarea propriei mame, eu nu mă simțeam acasă în Casa Tatălui. Asistam la un spectacol ale cărui scene nu le puteam intui, care mă luau complet prin surprindere, un spectacol în care n-aveam niciun rost.

M-am așezat pe scaun, și ochii îmi lăcrimau. Noroc cu lumina obscură – un camuflaj pe cinste! În inima mea, Îi spuneam lui Dumnezeu: „Doamne, sunt în Casa Ta, împreună cu frații mei. E Sărbătoarea Învierii, de ce e atâta întuneric? De ce inima mea nu saltă de bucurie? Cum să ignor tot ce-i în jur și să intru în prezența Ta?”

A început predica… Textul ales n-avea legătură cu Învierea. Nici măcar cu Moartea. De pe un iPad, cel ce vorbea proiecta citate și îndemnuri, stând minute în șir cu spatele la cei din sală. Când vorbea cu publicul, spunea multe glume și întâmplări nostime, cu copii prostiți de părinți că vine poliția, când venea vreo mașină de livrări la domiciliu. Am mai văzut un joc video, al cărui regulament a fost pomenit în trecere, urmat de mărturia vorbitorului că a scăpat de dependența de acel joc.

Nu mai ascultam. Mă rugam. Venisem în Casa Lui, nu concepeam să nu-L aflu… acasă. Îl întrebam cum să fac sărbătoare în inima mea… Și-atunci, mi-am văzut inima – era ca o poșetuță închisă cu două prinzători metalice, în formă de cerc sau de sferă. Și-am înțeles – adânc și nedescris – ce reprezentau cele două închizători: una era judecata față de cei din jurul meu, față de comportamentul lor în Casa Domnului, față de felul în care toată închinarea fusese transformată în spectacol, iar a doua era condamnarea.

În dialogul meu cu El, mi-a spus să mă uit la fețele oamenilor din acea sală. Erau câteva sute de oameni. „Ce știi tu despre viața lor?”, m-a întrebat. „Nimic, Doamne!” „Dar Eu cunosc fiecare inimă, știu ce e în viața fiecăruia. Eu i-am întocmit și știu ce plan am cu ei, cu fiecare în parte. Oare sunt ei problema ta?”

Nu, nu erau problema mea. Problema mea era că judecam și condamnam, fără să știu nimic despre ei, nimic despre viața lor, nimic despre experiențele lor cu Dumnezeu. Problema mea era nevoia de iertare. Am abandonat judecata și am continuat să mă rog și să mă căiesc, am mai auzit frânturi din predică, însă eu aveam nevoie de prezența lui Dumnezeu, indiferent ce se întâmpla în sală. Mi-am luat caietul din geantă și am început să scriu o „poveste”, o mărturie, o „predică” doar pentru mine. Tatăl, Fiul și Duhul erau acolo, iar sărbătoarea mea devenise adevărată. Primisem iertare.

Ceea ce s-a întâmplat la acel Paște mi-a rămas pentru totdeauna întipărit în inimă. Da, știam pe de rost versetele: nu judecați, să nu fiți judecați, Isus e judecătorul celor vii și al celor morți, Tatăl nici nu judecă, ci toată judecata I-a dat-o Fiului, dar nu aveam înțelegerea practică a lor. Atunci am înțeles la modul real că bucuria sărbătorii îmi era blocată de judecată și de condamnare. Acest tip de înțelegere, îl numesc revelație.

E greșit să luăm judecata din mâna lui Cristos. Niciodată până atunci n-am înțeles atât de bine separarea dintre om și vină. Pe om, Cristos îl iubește. Vina trebuie plătită. Eu îi socoteam pe oameni vinovați, iar mânia se-aduna și mă rănea, oprindu-mi părtășia reală cu Cel Viu. Când mi-am cerut iertare, Dumnezeu m-a învăluit cu Prezența și bucuria Lui.

Lacrimile au continuat să curgă… de bucurie și a înviere.

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Judecata și condamnarea

  1. Alin Cristea zice:

    în timpul căreia, tinerelul

    Ce caută aici virgula?

  2. Costica H. zice:

    Sigur ca nu trebuie sa judecam asemenea aratari, si eu am vazut din astea, am cautat sa le inteleg, apoi nu m-am mai dus niciodata sa-i vad cum sarbatoresc ei orice.

    • A.Dama zice:

      Costica H.,
      Dacă ar fi trebuit să mă fac membră în acea biserică, aș fi stat și-aș fi analizat lucrurile.
      Dar în momentul în care am primit eu iertare, chiar am putut să-i iubesc pe acei oameni și să-L binecuvântez pe Dumnezeu.
      Schimbarea începea de la mine.
      Așa e mereu…

  3. sam zice:

    Curios, ceva asemănător mi se întâmplă și mie când intru într-o biserică evanghelică conservatoare.
    Dacă adun experiența ta cu a mea rezultatul nu e nul ci 2: eu și tu. Fără virgulă.

    • A.Dama zice:

      Sam,
      Oare de ce când citim că Dumnezeu face să răsară soarele și peste cei răi, și peste cei buni, suntem convinși că ne numără printre cei buni?
      Dacă facem introspecție înainte de a purcede la execuție, e de bine!
      Eu provin dintr-un context religios obișnuit cu execuțiile.
      Mai bine doi decât zero!

      • sam zice:

        Eu nu sunt convins nici de rău nici de bun. Pur și simplu e indiferent la moralitatea mea. Ideea e că atitudinea lui Dumnezeu nu reflectă moralitatea noastră. Și invers.
        Se pare că e un mediu în care moartea are mare căutare și dintre autodafe si executie pică mai bine execuția.
        Personal nu muncesc la abilitatea de a nu mă lăsa furat de spectacolul niciunuia.

        • A.Dama zice:

          Sam,
          Urmărirea spectacolelor e o alegere. Indiferența, o iluzie.
          Măcar la prima înfrângere am protestat. Apoi a venit și acceptarea.
          Dar am căutat subterfugii, piste pe care să alergăm singuri și să nu putem ieși pe locul doi.

          (Dacă ți se pare că e alt topic, așa e!)

  4. mitica zice:

    Draga A Dama, iata ca ai reusit din nou sa aduci in discutie o… problema .

    M-am uitat la titlul postarii si apoi la poza.

    O poseta de dama cu un X format din doua leucoplasturi.
    Poza putea fi si cu un diplomat cu acelasi X.
    Ma leg putin de poza.
    Ea m-a facut sa-mi amintesc de o intamplare.
    Eram in vizita la un prieten dintr-o alta localitate.
    Prieten vechi, casatorit, si pentru ca nu au avut copii, au infiat o fetita.
    Discutia dintre noi doi s-a incheiat, si in timp ce ma pregateam sa plec, iesind din camera, am zarit in hol fetita. Amandoi am ramas surprinsi.
    Eu pentru ca o vedeam cu un leucoplast pe gura si ea pentru ca n-ar fi vrut ca cineva s-o fi vazut in acea ipostaza.
    Am plecat fara sa astept vreo explicatie.
    In urma unei indelungate framantari, am banuit ca fetita a fost disciplinata.
    O tacere de nu stiu cate minute. {?}
    Cu leucoplast pe gura. poti sa gandesti, sa judeci, sa protestezi, sa bombani, dar nu rostesti nimic cu gura …
    Am observat [in ce ma priveste] ca e o diferenta mare intre a gandi
    si gandul sa ramana doar gand neexprimat
    si a gandi si a rosti ceea ce gandesc.
    Mi se intampla sa sterg un comentariu gata scris…

    David scrie:
    Ziceam: „Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frîu gurii, cît va sta cel rău înaintea mea.”
    Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că…’’

    […. de acelasi autor]
    -probabil a inteles ca nu-i destul ca el sa incerce sa–si infraneze limba:

    ,,Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele, şi păzeşte uşa buzelor mele!’’

    • A.Dama zice:

      Mitică dragă,
      Îți dai seama că aleg fotografiile ca să fie cât mai aproape de ce-aș desena eu însămi dacă aș avea măcar un pic de talent. 🙂
      Dar bine că s-a nimerit așa – cu plasturi. Că tăcerea poate fi și salvatoare, și distrugătoare.
      Așa cum o frică te duce la înțelepciune, iar alta te face rob.
      Și nu că ar fi două sau nu știu câte feluri de frici. Doar direcțiile diferă, de la minus infinit la plus desăvârșit.
      Să-mbrăcăm frica bună!

  5. mihaela zice:

    Și eu am avut o revelație asemănătoare. Că are cine să ne acuze (pe fiecare) zi și noapte în fața Dumnezeului nostru (Apocalipsa 12:10) De ce oare i-am mai da și noi o mână de ajutor?…

    • A.Dama zice:

      Mihaela,
      Ne-am familiarizat cu el atât de bine, încât nu reușim să distingem că-l ajutăm.
      Dar ce bine că îndurările Lui n-au ajuns la capăt! Să-ți adune inima laolaltă!

  6. Dem Covaci zice:

    Mi-ai improspatat memoria. Parca ma vad pe mine in primii ani dupa 90.
    Am si eu o intrebare. Este cumva, din diverse motive, mai pronuntata aceasta reactie la romanii evanghelici decat la alte popoare?

    • A.Dama zice:

      Dem,
      Aș vrea și eu să știu ce-ar răspunde alții.
      Într-un fel, mă gândesc că nu ieșim atât de mult, cât să ne obișnuim cu alt tip de comportament religios.
      De altă parte, și cei care s-au stabilit prin alte părți, s-au insularizat în propriile tradiții, la care nu renunță în ruptul capului. (Sunt și excepții, desigur.)
      Nu știu dacă le e specific românilor.
      Dar provocarea ta mi-a adus aminte de versetul acela cu atârnarea harfelor în sălcii. Ce dramatică percepție a condiției de străin!

  7. Dem Covaci zice:

    Iti dau dreptate in legatura cu insularizarea celor din diaspora. Poate tine de un fel de nostalgie, dar si de un reflex de protejare a ceea ce este considerat valoros. (Daca e valoros sau nu asta e alta problema.)
    Insa ma refer in mod special la evanghelicii din interiorul garnitelor Romaniei. Asa cum simtul valorii „geniului” romanesc a fost cultivat si inoculat atati ani de propaganda politica, mi-e teama ca si simtul inaltei spiritualitati a evanghelicilor a fost cultivat de catre formatorii de opinie evanghelici.
    Poate gresesc.

    • A.Dama zice:

      Dem,
      Eu cred că ai dreptate. Cel puțin în unele comunități se poate vedea acest fenomen. Dar ar trebui să-și plece atenția asupra lui cei care continuă să formeze opinia…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.