Am risipit tăceri peste rubrica asta veche. Revin la ea, cu înțelegeri noi. Nu știu cum numiți voi acele înțelegeri ale lucrurilor, care izbucnesc pur și simplu, dintr-o zonă ființială a cărei descriere exactă n-a dat-o nimeni niciodată… nu știu cum numiți acele înțelegeri de care vă bucurați, de care nu vă îndoiți, indiferent dacă alții le-au descoperit înaintea voastră, indiferent dacă alții le-ar pune tot felul de semne în față sau după (puncte de suspensie, semne de exclamare, întrebare, două puncte ori minus, minus, minus… la infinit).
Am înțeles că Cel Rău, în primul rând, e furios pe cruce. Înfuriat până la clocot, până la turbare. Ar sfărâma crucea, ar spulbera-o în mii de bucățele, dacă ar putea. Nu neapărat se teme și fuge de ea. Am auzit, de când eram copii, că diavolul fuge de cruce, am citit literatură, am văzut filme, suntem „setați” pe făgaș… Furia și teama nu se exclud, însă, mai degrabă, diavolul fuge de Cristosul din noi.
E furios pe cruce, și-l apucă teama, și fuge de Cristosul viu.
Dracii își cunosc pedeapsa, știu că vor fi chinuiți:
Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme? (Mt 8, 29)
Roaba ghicitoare striga după apostoli, fiindcă-L recunoștea pe Cel ce era în ei:
Roaba aceasta s-a luat după Pavel şi după noi şi striga: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului celui Preaînalt şi ei vă vestesc calea mântuirii.” (F.Ap. 16, 17)
Mai degrabă decât teamă, diavolul simte furie, o furie imensă și de nestăvilit față de cruce. De aceea se și grăbește să facă tot răul pe care-l mai poate face, fiindcă s-a fentat, s-a autoamăgit, s-a autoînșelat. Și a fost învins.
De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme. (Apoc 12, 12)
lumea adam(a)ică 