Poduri (2)

Vă ziceam de un om. Ca el, ar putea fi mulți alții, ba chiar toți, dacă ar avea aceeași „ordine de zi”: să asculte de Dumnezeu.

Deci omul acesta se afla la 2000 de km distanță de casă, într-un oraș cu totul străin, în care nu mai fusese niciodată, în care nu cunoștea pe nimeni, însă știa sigur că Dumnezeu îl vrea acolo exact la ceasul acela.

Pornise pe jos, de la gară spre centrul orașului, cu intenția de a găsi o biserică, unde să stea de vorbă cu alți credincioși, să înțeleagă ce are de făcut acolo… Știa că n-a străbătut 2000 de km degeaba. Dar încă aștepta să vadă ce are de făcut la modul concret. După ce a pornit pe urmele unor femei care păreau a se îndrepta spre o biserică, a ajuns la un pod. Trebuia să traverseze podul peste râu.

Podul era lung și înalt. Omul îl parcurse, urmărind în continuare grupul de femei. La capătul podului, îl frapă brusc și înfiorător o imagine… Îl țintui locului. O femeie tânără, care avea cam 30 de ani, se așezase pe balustradă, stătea cu picioarele înspre apă, deci cu spatele la oamenii care treceau pe pod. În secunda aceea, omul a înțeles tot scenariul: femeia voia să se arunce în apă. Era moarte sigură. A înțeles că el se afla acolo, într-un oraș cu totul necunoscut, printre oameni cu totul necunoscuți, ca să stea de vorbă cu tânăra care încerca să se sinucidă sub privirile lui și ale multora mai indiferenți. Omul pierdu din vedere grupul după care se luase de la gară.

Se apropie de tânără și începu să-i vorbească. Cuvintele nu veneau de la el, întrebările nu le formula mai dinainte, iar răspunsurile ei, nu le putea anticipa. După vreo jumătate de oră de dialog, tânăra acceptă să se coboare de pe balustrada aceea pe care stătea cu picioarele atârnând în exterior, iar conversația lor continuă la pas, pe străzi. Tânăra terminase două facultăți, era foarte deșteaptă, iar dialogul cu un om fără diplome, fără o pregătire academică serioasă, ar fi părut, în orice alte condiții, o imposibilitate incontestabilă. Dar omul lui Dumnezeu avea altă școală. Avea 8 ani petrecuți pentru credință în închisoare.

Una dintre marile ei probleme era că nu putea găsi persoane cu care să dialogheze la nivelul ei de cunoștințe. Întâlnise o serie de oameni importanți în activitățile profesionale, dar nu reuși să se atașeze de niciunul care să corespundă propriului sistem de valori. Totul părea fără sens.

Multă cunoaștere nu înseamnă viață. Slova nu înseamnă viață, ci ucide. Sensul trebuie, impetuos, să vină de Altundeva. Conversația aceea cu un necunoscut, conversația aceea dramatică, în care n-a mai contat știința, ci prezența Duhului, i-a schimbat femeii viața. După ce, în prealabil, i-a recâștigat-o.

Omul s-a întors în orașul lui, după ce i-a promis tinerei femei că va încerca să țină legătura cu ea prin corespondență, ca să afle cum evoluează lucrurile. După vreo patru ani, el a reușit să viziteze din nou orașul în care ajunsese pentru prima dată fără să știe exact cu ce scop. De astă dată, cineva știa că va ajunge acolo. De astă dată, era așteptat. Tânăra l-a primit la ea acasă. Între timp, se căsătorise, iar soțul ei, chiar dacă nu pornise cu același atu al unei științe înalte, era dispus să învețe multe, învăluit și ghidat pas cu pas în taina dragostei lor.

*

Azi nu voiam să scriu nimic, nici despre martiri, nici despre dragoste, nici despre sinucigași, nici despre călăuzire.  Însă am știut că trebuie să binecuvântez toate podurile din lume! Nu mă întrebați cum am știut. Ce bine-ar fi ca pentru fiecare sinucigaș să se afle prin apropiere un om al lui Dumnezeu, trimis special să-i închidă Morții gura!

Altfel am vorbi atunci despre poduri.