Poduri (1)

Azi am binecuvântat toate podurile din lume. Nu mă întrebați de ce. N-am vrut să scriu despre poduri. Nu voiam să scriu nimic. Sau poate voiam puțin să mă zgâiesc la blogul Vindecătorului și să spun că n-aș fi crezut într-un Cristos-parodie, care, după ce-ar fi înviat, S-ar fi dus la Marele Preot să-i dea cu tifla în cap că a ucis un nevinovat.

Poate voiam puțin să spun că nu cred în martirii care cer mâini întinse de la oameni, când suferința lor a fost pentru Cristos. Nici în cei care nu pot muri strigând: „Iartă-i, Tată, pe cei ce mă ucid cu pietre!”

Poate voiam puțin să spun că dragostea în care cred nu e cea care știe exact cine e mândru, și cine laș, cine prost, și cine deștept, cine schimbător, și cine autoîndreptățit, cine ajunge-n cer, și cine în iazul de foc, cine-i oaie, și cine-i capră. Dragoste nu poate fi nici cea care-I dictează lui Dumnezeu ce și cum să dreagă, cum să-l schimbe pe unul sau pe altul, ca și cum toți am fi răspunzători de rețeta veșniciei prescrisă pentru fiecare inimă.

Dragostea pe care o cred e cea care-L întreabă din prima pe Duhul ce părere are despre un om, oricare ar fi el. Că dacă ne punem mintea la contribuție, dacă ne uităm la fapte, la chip, la înscrisuri și la (pre)judecățile celorlalți, e imposibil să nu cântărim cu măsură omenească. Și gândurile noastre rămân tot departe de gândurile Lui, orice-am face.

Dar să vă spun despre poduri. Azi am binecuvântat podurile. Mai ales pe cele înalte. Am binecuvântat toate podurile de pe care s-ar putea arunca cineva în apă, să moară. Nu mă întrebați de ce. Însă știu o poveste adevărată despre un om, un pod și o femeie. Mi-a povestit-o chiar omul care a trăit-o.

Aș putea să fac din ea o nuvelă, aș putea căuta cuvinte meșteșugite, ca și cum ar fi o poveste care nu i se poate întâmpla oricui… Noi știm sigur că nu ne potrivim în orice basm. Și nici nu ne-am alege personajele negative. Nici măcar pe cele secundare. Dar am trecut cu toții măcar peste un pod în viață. Un pod înalt.

Așa că vă spun întâmplarea exactă, fără înflorituri. Mai întâi despre om. Era un om al lui Dumnezeu. Fusese închis pentru credință. Petrecuse în închisoare 8 ani. Timp de 2 ani, soția lui n-a știut nimic de el, nici măcar dacă mai era în viață, dacă nu fusese executat de comuniști.

Omul acesta, fiindcă știa vorbi cu Dumnezeu direct, a primit o sarcină, exact cum primeau în vechime oamenii lui Dumnezeu. I s-a spus să meargă într-un oraș, care se afla la 2000 de km distanță de orașul lui.

Gândiți-vă acum dacă ați da curs unei astfel de provocări! Să mergi de la București la Geneva (să zicem), fiindcă te trimite Dumnezeu, fără să știi exact ce ai de făcut acolo.

Dar el auzise bine: „Scoală-te și du-te acolo!” Și omul s-a dus. A luat un tren care urma să parcurgă miile de kilometri până în orașul acela. Când a coborât în gară, nu știa încotro să o apuce. A stat, a așteptat indicații, n-a primit ceva concret, așa că a pornit pe jos spre centrul orașului. Se gândea că, dacă va merge pe jos, va recunoaște oameni care s-ar fi îndreptat către biserică. Era ceasul slujbei. Și, într-adevăr, a văzut pe stradă niște femei îmbrăcate în straie de biserică, așa că omul a pornit pe urmele pașilor lor.

A mers așa zeci de minute. Până a ajuns la un pod…

(Va urma.)