Trecerea prin icoană 1 – Ionatan Piroşca

Lirica lui Ionatan Piroşca poate fi asumată doar într-un context autohton, tradiţional, chiar dacă, ideatic, înlesneşte o cuprindere universală, tocmai fiindcă iubirea şi Iubirea transcend nu doar orice geografie, ci şi toate vârstele umanităţii. Prezentul, cu toate provocările lui: revolta împotriva limitei, setea de cunoaştere, însuşirea unui limbaj adecvat, adus la zi, cu care luptă constant „aurul amintirilor”, memoria care nu se vrea încarcerată, ci ţâşneşte cu toată forţa către lumina comprehensibilului, critica valorilor răsturnate, acceptarea suferinţei personale, situarea fiinţei în raport cu alteritatea, readucerea în actualitate a modelelor ancestrale, redefinirea perechii originare, edenice, toate acestea intră într-o ordine poetică ce se vrea mântuitoare în versurile lui Ionatan Piroşca.

Trecerea prin icoană 1 (Editura Hypogrammos, Oradea, 2009), volum dedicat soţiei poetului, rosteşte o iubire care nu poate fi altfel însuşi/tă, în/suma/tă, con/substanţializată decât când sinele se lasă devorat, dizolvat, absorbit de Iubire. Raportul cu contingenţa consumatoare nu e unul de autoexcludere, pentru gustarea fericirii într-un univers compensativ, ci unul care face transparent în chiar inima cotidianului efortul poetic înnobilator, prin aducerea la suprafaţă, în expresie, a veşniciei adânc sădite în om încă de la facerea lui şi a iubirii care face din cei doi, din bărbat şi femeie, unul singur. De aceea trecerea prin icoană e puntea nu doar cea mai potrivită, ci cea necesară, pentru a ajunge la Trăire. În adevăr. De aceea poetul se roagă: „Doamne ridică-mi minutele / toate la rang de trăire”, în care recunoaştem convingerea paulinică „nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.

Referindu-ne la o componentă tradiţională a liricii lui Ionatan Piroşca, intenţia nu e de a-l număra printre alte voci tradiţional(ist)e, ci de a recunoaşte în poezia lui o viziune acceptată îndeobşte care cuprinde omul între cer, pământ şi iad, între o transcendenţă pozitivă şi alta negativă, care nu permite o altă definire a fiinţei umane decât în raport cu ceea ce se află dincolo de ea. Putem vorbi despre un simbolism orientat religios, de un lirism creştin corespondent liricii lui Voiculescu, Nichifor Crainic, Blaga şi, mai aproape de zilele noastre, liricii lui Ioan Alexandru.

Ceea ce aduce un plus de complexitate poeziei lui Ionatan Piroşca este tatonarea simplităţii şi extravaganţei în folosirea cuvântului dincolo de sensurile lui comune, ajungându-se la construcţii puternic vizuale ori auditive ce frizează cu succes imaginarul suprarealist:

– „eram un marinar ce bătea morse cu inima”,
– „cine trece prin femeia-fereastră / e ca şi cum s-ar arunca de la balcon”,
– „împrejur zilele cască gropi aurii / în care ni se prăvălesc amintirile”.

Prezente în toate volumele lui de poezie, inovaţiile lexicale duc inevitabil la intraductibilitatea formulelor poetice, dar, pentru lectorul român, sensibil la discursul stănescian, de exemplu, în astfel de inovaţii se recunoaşte victoria asupra limitei expresiei, în astfel de formule abundă o savoare care durează:

– „o apă care se va Tu şi va bea
din călcâiul iubirii
ca din cişmea”
– „am învăţat nicidecumul fricii”
– „florile când se albin„
– „sufletul tău înierbat„.

Poetul se re-cunoaşte ca un punct în aceeaşi ordine comună, mestecând toate meniurile istoriei, nu se refugiază într-o dimensiune inaccesibilă omului simplu, într-un turn de fildeş ori pe o insulă pustie. Hrana lui e simplitatea fiecărei zile, gesturile comune, de la deschiderea ferestrei până la curăţarea cartofilor, de la sarea pusă în supă ori facerea gogoşilor până la clicul mausului care omoară distanţa, însă ridică gestul banal la rang de vers, de poezie. Orice colţişor, orice fărâmă de contingent îşi poate reclama o acoperire de transcendenţă:

– „libertatea sării de a binecuvânta supa lui Dumnezeu”,
– „curăţ de zor cartofii pentru festin”, iar festinul e nunta Regelui,
– „la butonieră port sufletul tău”.

Toate vârstele iubirii, cea patriarhală ori copilărească, cea firească, adolescentină ori pasională, cea divină ori cea împlinită în taina căsătoriei, plină de tandreţe, dar imposibil de pus în act fără ardere şi mistuire, se perindă într-un iureş de linghişpir de zigurat, fiindcă „iubirea are etaje”, care se pot urca şi coborî uneori labirintic, alteori ludic, şi mai mereu modelând chipul fiinţei în ritm de zâmbet, râs cristalin, ţipăt, interjecţie, plâns diluvian sau, de ce nu, clicuri de maus.

Pentru că prezentul volum este dedicat fiinţei iubite, cititorul se poate aştepta ca efuziunea sentimentală, atracţia carnală să izbucnească din porii versurilor, însă poetul vine cu un echilibru nu departe de pretenţia clasică de echilibru între atâta iubire, câtă suferinţă, iar ceea ce realizează el este un fel de joacă de-a v-aţi ascunselea iubirii, fiindcă ea e vizibilă, comprehensibilă doar după ce se dă la o parte vălul silabelor:

„toate sentimentele sunt aşa
aici e urma unui torent
dincoace a dărâmat hulubăria
glu glu pajiştea zborului mergea la scăldat”

sau numai după ce se scoate masca, acea formă de protecţie ce acoperă identitatea şi o transformă în ceea ce nu e:

„şi fiindcă tot ne plăcea să ne jucăm
Dumnezeu ne-a dat sentimentele
până a erupt primul vulcan
că după aia am devenit măşti”.

Esenţial în Trecerea prin icoană 1 găsim fixarea fragmentatului univers uman în raport cu totalitatea divină prin folosirea majusculelor doar pentru numele şi pro/numele care-i revin Divinităţii. Este chiar impresionant cum se realizează printr-un efect de scriitură o mutaţie (/fixaţie) semantică atât de importantă, indiferent că această cernere prin ciurul ortografiei s-a făcut conştient ori inconştient. Toate substantivele proprii cu care ne-am familiarizat, indiferent că e vorba de personaje literare sau scripturale (iov, ilie, iona, meşterul manole, făt-frumos, eminescu, romeo, ofelia), de nume geografice (atlantic, marea galileii, iordanul, miţpa), de construcţii renumite (casa poporului), absolut toate substantivele proprii sunt scrise cu litere mici, pentru că majuscula îi este rezervată doar lui Dumnezeu: Domnul, Numele Lui, Regele, Duhul, Mijlocitorul, Mângâietorul etc.

E limpede că exerciţiul trecerii prin icoană presupune o moarte a micimii, a literelor mici, pentru a deveni consubstanţiali cu Majuscula. Însă rolul icoanei este şi de a arăta Fiinţa, şi de a proteja fiinţele, care, datorită imperfecţiunii lor, ar putea fi spulberate de Perfecţiune:

„dacă n-ar fi icoana am trece
direct prin iubire
ca printr-un jar
în care te faci zi de zi mistuire”.

De aceea icoana trebuie traversată: pentru a fi, pentru că dincoace de ea ne-am situa, fără putinţă de izbândă, în exterioritatea Sensului. Niciodată în El.