Străpunge-zăpada: cam aşa am putea traduce denumirea ghiocelului din franceză. Verbul percer înseamnă a găuri, a perfora, a străpunge, a sparge, a se ivi.
Ghiocelul poate fi un (pr)ivitor din zăpadă.
Ghiocelul este un perforator sau găuritor de zăpadă. Vi-l puteţi imagina ca o bormaşină? Cum reuşeşte, oare, cu firava lui tulpină să ţâşnească din pământ, prin zăpadă, către lumină?
Şi totuşi, imaginea de mai jos e firească. Forţa aceasta se află în firea lui!
*
„Rose-neige” – nu există un astfel de substantiv! L-am inventat pentru contrast. Pe cât de bine îi stă ghiocelului să străpungă zăpada, să-şi ţină dreaptă tulpina, pe atât de nefiresc e trandafirul în zăpadă.
Faţă de prima imagine, natură vie, a doua imagine e natură moartă. O catalogăm din start ca artefact.
Şi totuşi, (ne) place…
Mai bine firesc decât contrafăcut!
Mai bine duhovnicesc decât firesc!…
lumea adam(a)ică 
Superbă poza! Iar ghioceii sunt printre cele mai gingaşe şi frumoase flori. Mi-am amintit o mică poezioară din copilărie:
„Ghiocel, mititel,
Scoate capul din zăpadă
Primăvara să o vadă”
Cred că şi de la acest „micuţ” putem învăţa multe. Cum poate el să străpungă şi frigul şi zăpada îngheţată, pământul atât de rece, şi iese la lumină bucurându-ne cu frumuseţea lui. Pentru că el ne oferă…frumuseţe.
Să fim ca nişte …ghiocei!
Alex, mulţumesc! 🙂 Trebuia să valorific cumva excursia-şedinţă foto! La noi, totul s-a albit şi, cum nu avem prea des asemenea peisaje, am profitat de moment. Mulţumiri şi pentru versuri, şi pentru urări! Dacă am fi ca ghioceii, am rămâne curaţi într-un pământ murdar şi am rămâne smeriţi înaintea Celui ce ne-a întocmit aşa încât să putem ieşi din pământ la lumina zilei!…
Daca ar fi o planta careia sa-i ofer atributele credintei…ghiocelul ar fi acea planta. El trebuie sa taie stratul de zapada in credinta ca dincolo de acel strat rece si neprietenos, o sa se afle o raza de soare calda si blinda…asta-i credinta, chiar la o planta mica cum e ghiocelul. Oare noi ce asteptam? Sa ne si graiasca?
trandafirul culcat in zapada imi pare abandonat si trist. prabusit.
ce a ajuns…ce a ramas din iluzoria lui demnitate… pana si ghiocelul il priveste cu amaraciune.
trandafirul acela, chiar ofilit dar bine infipt in zapada ar fi parut triumfator. usor artificial, dar optimist si mai putin nostalgic
acuma ma gandesc cum ar fi ca ghiocelul sa stea drept, ca sa-l privim si de sus in jos
O fi imaginea a doua natură moartă, dar mie îmi inspiră mai mult romantism, aşa mort şi desprins de viaţă cum e, decât ghioceii. Ghioceii îmi plac la fel de mult, ca frumuseţe. Dar poziţia, contextul, atmosfera din jurul lor aduce mai mult cu gingăşie decât cu romantism (ca în cazul trandafirului).
Rodica, şi dacă ne-ar grăi, nu-i sigur că ne-am întoarce din drum! 🙂
IleF, e-adevărat că trandafirul poartă cu sine însemnul dezrădăcinării. A fost luat din pământul lui, smuls din rădăcini, rămas fără seva hrănitoare şi… sortit încântării trecătoare a cuiva. Dar şi-a împlinit menirea în acea încântare adusă. Acum poate muri în pace. 🙂
Camix, oare câte zâmbete ar trebui să pun aici. Nu ştiu dacă ar fi suficient un rând întreg! Bine, bine… romantism roşu pe alb! 😛 Ştii că atunci când eram adolescenţi făceam rimă la romantism cu reumatism? Din teribilism, of course!…
Pingback: 15-Un ghiocel pentru fiecare « CAP PATRAT
La mulţi ani de Mărţişor! Să dea Domnul o primăvară binecuvântată! Şi nu numai în natură, ci şi în sufletele noastre! Asemeni ghioceilor….
Mulţumiri de urări, Alex!
Primăvară cu cer lin şi senin în inimi le doresc şi eu tuturor!
De pe-un mugur de magnolie,
A.Dama