…în motoarele de căutare… încă…
Mai exact, descrierea mamei. Este ceea ce găsesc zi de zi, şi de mai multe ori pe zi, între subiectele căutate.
Într-un fel, sună liniştitor că se caută descrierea mamei! Pentru că, în condiţiile în care unii copii au doi taţi, lor nici nu li s-ar mai putea da indicaţia de muncă să scrie un text cu acest titlu. În familiile de lesbiene, copiii poate ar ezita pe care dintre mame să o descrie…
Revenind însă la situaţiile de normalitate – dacă cei care realizează descrierea au avut şansa să se bucure de prezenţa mamei, dacă n-au pierdut-o înainte să o cunoască, dacă n-au crescut în leagănul de copii etc. – această descriere a mamei, oare nu e o chestiune personală, individuală, unică, aşa cum e persoana în sine?
De câtă ştiinţă e nevoie pentru a scrie câteva rânduri despre propria mamă? De câtă inspiraţie? De ce nu se fac compuneri şi cu descrierea tatălui?
Când se caută descrierea mamei, mă duc cu gândul la descrierea toamnei… ca şi cum mama ar fi un fel de anotimp…, un „fenomen” cu un mare grad de generalizare, având în vedere că una şi aceeaşi mamă se „potriveşte” unei generaţii întregi… Aceeaşi descriere a mamei li se potriveşte tuturor copiilor dintr-o clasă, dintr-o şcoală, din oraş şi din ţară… Dacă aceşti copii văd mai mult monitoarele, decât chipul părinţilor, chiar sunt în imposibilitatea de a scrie despre cum arată şi cum sunt ei.
Apoi, mă duc cu gândul la existenţa unui prototip universal de mamă, un model de genul soldatul universal, poliţistul universal, …mama universală, aşa, un construct mai mult sau mai puţin „peliculizabil”, abstract. Ca şi cum, am putea lua modelul cu copy-paste şi ar ieşi exact descrierea propriei mame… Numai să nu nimerim descrierea asistentei Ratchel din Zbor deasupra unui cuib de cuci!…
În descrierea mamei universale, portretul fizic şi moral coincid pentru toţi copiii.
Portretul fizic: toate mamele au ochii blânzi, părul frumos, mâinile calde şi câte o lacrimă pe obraz… Portretul moral: toate mamele sunt harnice, bune, curajoase, iubitoare, darnice etc.
Am să închei cu ce a scris o fetiţă de clasa a treia despre mama ei, ca să rămânem optimişti. Dincolo de rimele facile, la îndemână: Mama e un soare / Mama e o floare / Mama-i dulce alinare, această fetiţă a asociat o imagine foarte puternică mamei:
Mamă, fără tine lumea e ca un foc stins de apă!
.
Și această fetiță a fost – e – va fi Adămioara.
lumea adam(a)ică 
… :-)…discutabil..uite pt fiul meu cel „mare”(a-I-a)sunt „cea mai buna”- cand ii fac toate mofturile cand il pun sa scrie la abecedar citez:..”esti o mama rea care isi chinuie copilul”..de la cel mic primesc inca pupici…cred ca ei asociaza imaginile cu ceea ce vor ei sa fie mama .
Lorelei,
E limpede ca in functie de dispozitiile lor schimbatoare, esti cea mai buna sau cea mai rea… Insa la un moment dat vine vremea discernamantului, iar atunci (unii) apreciaza ca au fost pusi cu burta pe carte cu forta…
Dar sa punem problema altfel: nu-i place copilului sa lucreze, si impins de la spate lucreaza. Bun! In momentul in care trebuie sa scrie o compunere despre mama, ar cauta cele mai speciale cuvinte pentru a descrie o fiinta speciala?
Da sigur ca da!… are obiceiul ca dimineata sa se trezeasca inaintea mea (si inainte de a suna ceasul!) ca sa scrie „biletele”, nu cumva sa treaca o zi fara „ravas”… pe cel de astazi: „mama este cea mai sumpa din lume ea imi da toate mofturile si mama este tot ce miam dorit”… (am redat cu exactitate)… si sunt multe denumirile pe care le foloseste!… copiii cred ca asociaza dorinta caldurii sufletesti pe care si-o doresc cu cuvinte frumoase… e ciudat totusi ca daca il sarut fata de colegi imi spune „hei, ce-ti veni, vrei sa ma faci de rusine”?…si sunt multe situatiile …(pot sa le numesc „antitetice”?)
Da, se pot numi şi antitetice. Eu chiar mă gândisem zilele trecute la cât de extremişti suntem. Se pare că e valabil la toate vârstele! 😛
Poate portretele seamănă atât de bine, chiar până la depersonalizare, pentru că astfel de indicaţii de temă se dau la o vârstă prea fragedă copiilor. La şcoală învaţă un set de cuvinte noi şi compunerea va fi, bineînţeles, cu acelaşi set de cuvinte + sau – unele din ele. 🙂 Diferenţa e dată, poate, de câte poveşti citeşte fiecare acasă. 🙂
Însă la apropierea de maturitate, se mai nuanţează lucrurile. Şi e bine că se nuanţează. 🙂
Aici este, într-adevăr, o problemă, Camix. Aceste texte se scriu ca exerciţiu de „dezvoltarea vorbirii”… Iar când există discernământ, nu îţi mai cere nimeni să scrii despre mamă.
Da’ tot nu-mi dă pace ideea că, având discernământ, cine ştie câte ciudăţenii ar mai răzbi la suprafaţă din texte. Că unele situaţii sunt cum sunt… Ieri îmi spuneau studenţii că ştiu cazuri în care copiii trăiesc în aceeaşi casă şi cu mama care i-a născut, şi cu mama vitregă – respectiv tatăl recăsătorit şi domiciliul comun cu fosta soţie… Nasol să scrii compuneri atunci!
Pingback: Căutaţi şi… « lumea adam(a)ică
Citind rândurile de mai sus, nu pot să nu mă gândesc la mama mea. Păstrez în suflet fiece gând ce se îndreaptă către dânsa şi-I mulţumesc Domnului că o am alături.
Alex,
Să-ţi fie ascultată şi preţuită mulţumirea! 🙂