Am primit recent o carte despre Valeriu Gafencu, un deţinut ortodox, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit unul din „sfinţii închisorilor”.
Când am citit versuri scrise de el… impropriu spus „scrise”… compuse, de fapt, pentru că nu avea creion şi hârtie după gratii; le-a compus, le-a învăţat pe de rost, iar apoi, prietenii lui apropiaţi le-au memorat la rândul lor, şi astfel au putut ajunge şi la noi, m-am gândit la graţiile de care beneficiază studenţii deţinuţi astăzi.
Să vedem mai întâi câteva spicuiri despre Valeriu Gafencu.
Fusese închis pentru aderarea la mişcarea legionară. Obişnuiţi cum suntem cu înfierarea violenţelor şi crimelor acestei mişcări, peste alte aspecte, se-aşterne tăcerea. Puţini ştiu despre componenta ei spirituală, de exemplu. Însă, dincolo de ce a fost Valeriu Gafencu, mărturiile despre acest om sunt impresionante. Unul dintre miliţienii închisorii, care avea o plăcere sadică în a nu-i lăsa pe ceilalţi deţinuţi să îşi ia rămas bun de la un fârtat mort sau aflat pe moarte, când a murit Gafencu, s-a făcut nevăzut 2 ore, pentru ca ceilalţi deţinuţi să îşi poată lua rămas bun de la el. Ce anume a schimbat în el prezenţa acestui om?
Despre felul cum se purtau deţinuţii legionari în închisori, evocările sunt neaşteptate. Dacă grupul nelegionarilor era foarte preocupat de politică, de partid, de programe, de venirea americanilor, cărora li se punea o aură de salvatori, grupul legionarilor discuta mult mai puţin politica, în dreptul lor se auzeau cuvinte precum: spirit de sacrificiu, muncă cinstită, iubirea aproapelui, simţul onoarei etc.
„Întâlnirile lor periodice începeau cu o rugăciune, pomenindu-se cei morţi pentru mişcarea legionară, apoi se citea un text din NoulTestament. De fiecare dată, pe rând, unul dintre ei prezenta o temă legată de credinţă, moralitate, istorie naţională, cultură etc. (…)
Tinerii adunaţi în FDC (Frăţia de cruce) alcătuiau o adevărată familie, fiind învăţaţi să se iubească şi să se ajute la nevoie… Cel mai original punct al întâlnirilor era momentul prieteniei sau sincerităţii, un fel de ‘spovedanie’ în faţa celorlalţi a greşelilor săvârşite de la ultima întrunire. Nu înlocuia taina spovedaniei, ci era expresia încrederii şi sincerităţii ce-i unea. După ce îşi mărturiseau pe rând greşelile, fiecare spunea ce greşeli a observat la ceilalţi care erau de faţă. Se stabilea apoi câte un ‘canon’ pentru fiecare.”
Nu ne interesează aici o apologie a mişcării legionare. Era doar contextul pentru a urmări mai apoi cum acest om, Valeriu Gafencu, ajunge să fie în închisoare un chip luminos, care arăta cu fiecare vorbă, gest, faptă, cu întreaga-i făptură către Hristos. Iată ce spune el: „Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinlăuntrul vostru, unde sălăşluieşte Hristos. Dacă aşteptaţi fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge. Vă spun atât: căutaţi iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie! Cine împlineşte cuvântul lui Hristos realizează maximum, Totul!”
Dintre poeziile sale – autobiografice şi testamentare – am ales poezia Dor, (acesta e titlul din carte, în alte părţi am văzut-o cu titlul Trăiesc flămând), care îmi aminteşte de Radu Gyr şi poema sa Iisus în celulă.
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.
Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.
Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.
Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.
Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui, ca o lumânare.
Gratii – şi câtă graţie când Prezenţa invadează strâmtul loc. Câtă libertate în duh, când constrângerile materiale sunt atât de nimicitoare!
Ziceam la început că nu pot să nu mă gândesc la oportunităţile deţinuţilor de azi. Ultimul reportaj despre „activităţile culturale” de după gratii a fost acela cu alegerea unei miss a închisorii… Graţii după gratii!
Apoi, studenţii care sunt închişi, nu doar că au la dispoziţie cărţi şi caiete şi pot scrie cât le pofteşte inima: au şi cu ce, şi pe ce… dar îşi pot susţine examenele, ca ceilalţi studenţi. Cei care nu sunt periculoşi vin la examene însoţiţi de poliţişti. Cei care au săvârşit fapte deosebit de grave şi nu au dreptul să părăsească penitenciarul au parte de examene faţă în faţă cu profesorii. Profesorii se deplasează în închisori…
O singură întrebare voi lansa eu. Pe toate celelalte vă las pe voi să le puneţi. În astfel de condiţii… graţioase…, s-ar mai scrie poezii precum cea de mai sus?
Din câte am observat la mine, atunci când durea mai tare, scriam mai mult şi cu sondări mai adânci… La fel am observat şi în cazul altora. Cele mai răscolitoare scrieri, cele mai revelatorii erau în timpul sau după nişte evenimente receptate foarte puternic.
Ele sunt şi cele care ne forţează să ne maturizăm. De aici şi ochii pătrunzători prin coastele şi venele realităţii şi dramelor…
E foarte frumos ca Dumnezeu ajuta unii oameni sa scoata din durere vers dar si mai fain este atunci cand din durere oamenii scot fapte nu toti au darul de a scrie…am vazut sfinti care au suferit pentru Hristos si care nestiind sa scrie au scris cu insasi „viata lor carte-testament de credinta”…ii admir si pe unii si pe ceilalti dar parca mai mult admir cei care sufera si din „viata lor-carte” nasc Ingeri de suflete….
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.
SUPERB!
Este grea intrebarea.
Conteaza si pentru un om a fost inchis, ce caracter are, ce inclinatii, ce istorie personala etc., etc.
Ma bucur insa de faptul ca detinutii tineri (si nu numai) pot face scoala. Este un lucru pozitiv, care poate ajuta la transformarea unui carcter.
Subscriu ideii lui Camix. Am observat acest lucru la mine. Cand intru in contact cu suferinta umana (a mea sau a celor apropiati mie) devin mai atent, reflectez mai mult si mai in adancime.
Camix, experientele care ne pun in fata unor limite conteaza, e limpede! Se reflecta in ceea ce scriem dupa aceea. Acum ma intreb daca s-ar putea ajunge la aceeasi gravitate in scris, doar printr-un exercitiu intens, dus pana dincolo de limite. Exercitiul de a te perfectiona – oare ar putea vreodata echivala o emotie intensa care vine de la sine in scris?
Interesant ce spui tu, Lorelei! E un castig ca putem citi vietile acestor ingeri, asa-i?
Da, Ionatane! Cine poate scrie in minte astfel de versuri si sa le memoreze trebuie ca a vazut cerul deschis. Taria gratiilor a mai fost o data topita, fiindca indaratul lor era mai mult cer decat in afara…
Pety, sper sa nu se inteleaga din articolul meu ca as fi impotriva faptului ca acum exista oportunitati si pentru cei inchisi sa isi continue studiile. E un mecanism, de fapt, care ne prinde si… dupa cum functioneaza el, asa trebuie si noi sa reactionam. Am vrut sa subliniez aceasta mare diferenta intre aceste tipuri de detentie.
Da este un mare castig sa „citesti vieti de ingeri”si daca o sa-mi creasca si mie o aripa macar atunci pot fi bucuroasa ca desi nu am „bobul de mustar”pot sa fac din cand in cand „adirei de credinta” cu fulgii albi.
Draga Adama,
m-am bucurat de poeziile scrise de poetii din inchisorile comunsite, dar m-am bucurat si de oportunitatile celor in zeghe, din timpurile noastre.
Mi-a placut tot articolul.
Iar poza, se apropie, ca arta (in opinia personala), de poezie 🙂
Lorelei, bobul de muştar conta prin micime. Şi fulgii sunt tot acolo. Un fulg de credinţă şi se mută munţii în mare. 🙂
Dragă Pety, mulţumesc pentru aprecieri!
Rămâne discutabilă chestiunea cu oportunităţile… dacă se obişnuiesc oamenii cu oportunităţile în dungi şi nu se mai încadrează nicicum unui peisaj cu multe forme şi culori?
Doamne fereste!
Da, din pacate, am auzit si de-astea. Am prieteni care au mers in inchisoare saptamanal pentru a duce Vestea Buna si mi-au povestit…
Exista o interdependenta intre cantitatea de suferinta de care avem parte si masura harului ce ne este dat, astfel incat sa fie „indeajuns”.
Ce-ar fi fost Valeriu fara temnita?
Am citit si eu biografia lui Valeriu Gafencu si am fost fascinat.
Inseamna ca si intre „ispita” si „puterile voastre” exista o interdependenta… Astfel incat sa nu se depaseasca masura. 🙂
Interesanta matematica asta a indeajunsului. 😉 Multumesc, Dan H.!
Ce-ar fi fost Gafencu fara temnita? Mai mult ca sigur ca n-am fi stiut azi de el…
SI CE-AR FI SETEA NOASTRA DE LIBERTATE FARA EXEMPLUL MISCARII LEGIONARE?…
„Legionarismul incurajeaza si se intemeiaza pe libertate. Vii in legionarism pentru ca esti liber, pentru ca te-ai hotarat sa depasesti cercurile de fier ale determinismului biologic (frica de moarte, de suferinta, etc.) si ale determinismului economic (frica de a ramane pe drumuri). Cel dintai gest al legionarului este un gest de totala libertate: el indrazneste sa se rupa de toate lanturile robiei sale spirituale, biologice si economice. Nici un determinism exterior nu-l mai poate influenta. In clipa cand s-a hotarat sa fie liber, toate spaimele si toate complexele de inferioritate dispar ca prin farmec. Cel care intra in Legiune, imbraca pentru totdeauna camasa mortii. Asta inseamna: legionarul se simte atat de liber, incat nici moartea nu-l mai inspaimanta”. (Mircea Eliade, Libertate, in Iconar, Cernauti, an III, 1937 nr. 5. Textul se regaseste in volumul, Mircea Eliade, Textele «legionare» si despre «romanism», Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pag. 68)
„«Cel care stie sa moara nu va fi rob niciodata». Si nu e vorba numai de robia etnica sau politica, ci, in primul rand, de robia spirituala. Daca esti gata sa mori, nu te mai poate robi nici o frica , nici o slabiciune, nici o timiditate. Impacandu-te cu gandul mortii, atingi cea mai totala libertate care ii este ingaduita omului pe pamant”., ibidem
Vezi pe larg:
Secretul sabiei de foc. Sau cum e cu putinta Fenomenul Legionar
Testamentul politic al lui Nicolae Iorga
Testamentele politice ale lui Ion Antonescu si Corneliu Zelea Codreanu
Mota si Marin. Testamentele lor politice
Arma cuvantului la Mihai Eminescu
Spre Eminescu. Raspuns romanesc la amenintarile prezentului si la provocarile viitorului
Autoaparare psihica. Cum sa devii imun la manipulare
Au copyLIBER. Toate! Si, chiar daca, bineinteles, nu rezolva complet necunoscutele problemei, sint punct de incepere pentru dialogul sincer prin care ne vom apropia de Adevar.
Edelveis, multumesc pentru trimiteri! Discutia ar fi ampla. Au curs tone de cerneluri ca sa se scrie despre fenomenul legionar. Nu am intentionat prin acest articol o dezbatere asupra legionarismului. Intentia a fost de a prezenta un model – acest detinut, Valeriu Gafencu – in care toti vedeau chipul lui Christos. De asemenea, am intentionat sa subliniez diferenta dintre 2 tipuri de detentii cu totul diferite, in ciuda elementului comun: privarea de libertate! Am sa rasfoiesc linkurile trimise de tine si iti multumesc inca o data!
Foarte frumos articol.Felicitări A.Dama!
Despre persoana lui Valeriu Gafencu am gasit întâmplător un articol într-o revista veche şi am fost foarte impresionat. Cel mai mult m-a mişcat acel amănunt despre care vorbeau şi Steinhardt şi Petre Ţuţea, părintele Galeriu şi alţi „martiri ai închisorilor”: solidaritatea umană extraordinară şi extraconfesională. Se înţelegeau deopotrivă ca fraţi creştini. Diferendele confesionale, doctrinale…nu mai contau. Suferinţa îi apropia şi-i făcea să se simtă ca nişte fraţi ce mărturisesc pe Unul şi Acelaşi Domn şi Mântuitor. Asta m-a impresionat în mărturiile tuturor!Şi asta ar trebui să ne facă să ne gândim mai bine şi noi cei de azi în atitudinile pe care le avem unii faţă de alţii. Ne irosim atât de inutil în războieli fără rost…Iar cei care au suferit şi au murit au putut să găsească CALEA, pe care noi nu ştim să o găsim…
Da, suferinţa este „catalizatorul” care potenţează capacităţile noastre spirituale.În suferinţă ajungem la „lumina vederii cereşti”, la pricepera sensurilor acestei existenţe, ale lumii, ale vieţii. Devenim mai…lucizi, mai înţelepţi, mai buni, mai…oameni!
M-a impresionat la Gafencu sacrificiul lui atunci când şi-a donat medicamentele pe care le primise, medicamente vitale, căci avea tuberculoză gravă, şi pe care le-a dat lui Richard Wurmbrandt, salvându-l de la moarte în ultima clipă…S-a pus pe sine pe locul doi, ca să-şi salveze fratele de suferinţă…
Am uitat să răspund la întrebare: da, şi azi se scriu versuri. Dar versuri pentru manele! Orice comentariu în plus e de prisos. Nu există termeni de comparaţie.
Alex, cred că numai atunci am putea înţelege cum funcţionează în condiţii extrem de dificile unitatea credinţei. Şi mie mi se pare revoltător că se fac războaie – de toate felurile, de la cele verbale până la vărsări de sânge – în numele credinţei.
Am citit şi eu că Valeriu Gafencu şi-a donat medicamentele lui Richard Wurmbrandt şi m-am gândit atunci la versetul acela: „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenul său.” Nu ştiu dacă azi sunt mulţi prieteni / viteji în acest fel. 😦
Eu cred că suferinţa e o modalitate de a fi asemenea Lui: om al durerii şi obişnuit cu suferinţa. Cei care-L întruchipează pe El, cum a fost şi Valeriu Gafencu, sunt preţioasele noastre modele, despre care trebuie să spunem copiilor şi copiilor noştri, în oricât de mare număr îi va chema Dumnezeu. 🙂
Cât despre versificaţiile pentru manele… no comment, vorba ta! 😦
Gafencu a fost „un om” in adevaratul inteles al cuvantului, a avut credinta,dragoste, s-a dat pe sine altora, desi era suferind, a daruit, a daruit… tot… timp, dragoste, rugaciune, mancare… inima… a intrat tanar si frumos, cum Dumnezeu l-a facut in inchisoare, a iesit de acolo, fiind „ca ingerii”.
Elisa, mulţumesc pentru enumerarea făcută de tine în portretizarea lui Valeriu Gafencu. Am înţeles că ai citit cu o sensibilitate sănătoasă despre pilda lui, iar faptul că a sfârşit printre îngerii de lumină este înălţător. Să ne rugăm să fim şi noi pilde vrednice de Împărăţie!
Chiar mă gândeam la acel verset, A.Dama:“Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenul său”. Cu adevărat aceasta este măsura adevărată a dragostei.Singura care contează cu adevărat acolo, în ceruri…
Frumos spus, d-na Elisa! „A ieşit de acolo fiind ca îngerii”! Cum aş putea eu, păcătosul de mine, să mă compar vreodată cu un asemenea „colos”? Exemplele lor ne pot face să fim mai smeriţi, să nu ne mai umflăm în pene cu „meritele” noastre.Suntem atât de departe de ce au făcut aceşti oameni cu adevărat sfinţi.
Dar putem, Alex, să-i învăţăm pe alţii să vadă frumuseţea sacrificiului lor! Şi eu spun în dreptul meu că nu am cum să mă compar cu ce au făcut eroii credinţei, martirii care până la capăt au arătat cu degetul, inima, trupul întreg spre Crucea lui Hristos.
Poate, totuşi, la o scară mai mică, am putea fi noi înşine modelele demne de urmat de alţii. Să fim purtători ai Chipului! Doamne-ajută!