Vorbe de duh de dragoste


Cineva a căutat vorbe de duh de dragoste şi a ajuns în lumea adam(a)ică… Sigur că înlănţuirea de substantive şi prepoziţii funcţionează diferit decât în cântece de leagăn pentru copii de descărcat – descărcăm cântece sau copii?

Prima sintagmă ne-a dat de gândit. Dacă avem un „duh de dragoste”, spunem „vorbe de duh”? Dacă spunem „vorbe de duh”, sunt ele întotdeauna „de dragoste”? Gândiţi-vă la următoarele două variante:

vorbe de duh din dragoste şi

vorbe din duh de dragoste.

Nichita Stănescu are un poem de dragoste în volumul târziu În dulcele stil clasic. Un fel de vorbe de duh din dragoste de lumină. 🙂
Iată poemul:

De dragoste

Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mîna ei luminoasă
demult m-a uitat, –
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.
Eu mă înec în lumine
şi scrâşnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură
dar ea ştie că eu nu râd
dulcea luminii făptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasă
şi eu numai pentru ea trăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.

Cine este EA? Este dulcea luminii făptură, devenită sensul, scopul vieţii. De aceea spune poetul: numai pentru ea trăiesc. Întru lumină… Lumina e cu „părul negru”, pentru că din lupta cu întunericul iese ea învingătoare şi se arată. În afară de verbul „a uita”, conjugat la trecut, toate verbele sunt la prezent: ea stă, mă înfăţişează, eu trăiesc

Există un moment important în această trăire întru prezentul etern, luminos. Este momentul trecerii prin oglindă, al transgresării ei. De o parte, acest: mie, pe mine mă înfăţişează, care ne evocă eminescianul „pe mine, mie, redă-mă”, putem să-l înţelegem în termenii lui Nichita Stănescu drept „rana oglinzii”. E ceea ce răstigneşte. De cealaltă parte avem: eu mă înec în lumine. Acest înec înseamnă moarte. Moartea necesară învierii. După înec, sinele poate trăi doar pentru EA… pentru dulcea luminii făptură. Definind ceea ce îl înconjoară în lumea fioroasă de sub ceresc, de fapt se pierde în „celălalt”, în ea, în făptura luminii, pentru a se regăsi!

P.S.

Cei care „suportaţi” un demers critic detaliat, aruncaţi o privire aici!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De gândit. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Vorbe de duh de dragoste

  1. Camix zice:

    Îmi pare bine să mă reîntâlnesc cu poemul acesta din nou.

    „Aşa-s de negri ochii tăi / lumina mea”…. 🙂 De asta mi-am amintit când ai interpretat „dulcea luminii făptură”. Văd ‘lumina’ lui Stănescu mai diferit, metaforic, mai romantic. Această frumoasă EA cu părul negru e lumina ochilor lui, strălucirea inimii… raţiunea de a fi.
    Asta ar fi diferenţa de vedere. Interesantă şi perspectiva ta.

    Întru frumuseţea completă a ideii şi cuvintelor, merită să facem o audiţie a piesei construite pe aceste versuri, în interpretarea Paulei Seling. O găsiţi pe http://www.paulaseling.ro/discografie la albumul ‘De dragoste (1999)’, nr. 2.

  2. A.Dama zice:

    Camix, mă uimeşti că prea ştii toate melodiile care se potrivesc la timpul şi locul lor! 😛

    De altă parte, mă bucur că n-am ştiut de interpretarea Paulei Seling înainte de a face comentariul poeziei. Pentru că interpretarea aceasta umanizează insuportabil alteritatea.

    E, într-adevăr, liniştitoare trimiterea la „aşa-s de negri ochii tăi, lumina mea”, pentru că aşa sesizăm o continuitate patriarhală în acest spaţiu indefinit ondulat. Nu-l mai numesc altfel, că se încing spiritele. 😀

    Există o nevoie de apropiere de celălalt. Lumina e făptură, e antropomorfizată, mâna ei ştie, cunoaşte plictiseala, uitarea… Dar există un „pe când” ce presupune distanţa. O separare. Şi apoi motivaţia de a desfiinţa distanţa… „numai pentru ea trăiesc” – un scop. Dacă e lângă mine, de ce mă înfăţişează pe mine mie? Nu e lângă mine. Trebuie să trec de oglindă să o prind. Acesta e scopul vieţii.

  3. andrei zice:

    Draga Adama, sunteti deosebita in domeniul dumneavoastra. Am incercat sa ma infrupt din bogatiile pe care le detineti. Foarte putin am reusit sa iau. Putinul din care doar am gustat m-a ametit suficient.

    Aveti prea multe stele pentru mine ( :)) sunt convins ca veti intelege ce vreau sa zic si poate ma veti trage de urechi… metaforic vorbind… nici nu stiu daca este metafora… o comparatie presupusa?).

    E vina mea. Eu sunt prea „low level”.
    Am un sentiment de neimplinire.

    Poate, nu stiu, n-ati dori sa aveti in vedere si pe cei de nivelul meu?

    Eu unul chiar m-as bucura.

  4. A.Dama zice:

    Dragă Andrei, aş prefera să-mi spui „tu”, în primul rând. În al doilea rând, dacă mă întrebi concret, îţi răspund cu drag asupra celor scrise aici. Vrei să încep prin a-ţi spune mai simplu ce a scris Nichita Stănescu? Sau ai întrebări legate de alte articole? Nu mă deranjează deloc să mi se pună întrebări. În fond, din dialogul constructiv, ies concluziile ziditoare. 🙂

  5. andrei zice:

    As fi vrut si un nivel accesibil mie. Recunosc de la o posta o comoara. Nu e legat in mod specific de vreun articol.

  6. A.Dama zice:

    Dar tu ai un detector de comori? Am putea să-l folosim şi noi? 😉 Uite că am zâmbit!

    Ce să-ţi spun, Andrei? Acest fel de a mă exprima mi-a devenit obişnuinţă. Şi greu îl scoţi pe om din ticurile lui, nu-i aşa?

    Am încercat să alternez experienţele de viaţă cu experienţele cărturăreşti, să spun aşa… Dar, când am scris despre scripcari, de exemplu, acolo a fost un text care m-a depăşit… m-a trăit el pe mine. Văzusem scena cu violonistul chemat de 5 ori pe scenă. Şi am ajuns la cei doi violonişti din imagini. Unul din faţă, celălalt din spate. Şi… lucrurile s-au înlănţuit, nu ştiu… Parcă aş fi vrut să priceapă toţi că atunci când Dumnezeu se uită nu mai este „din spate” şi „din faţă” pentru El, pe când pentru noi…

    Asta e, Andrei! Vor mai fi şi texte altfel scrise. Iar când ceva e de neînţeles, mai întrebaţi şi voi, „spectatorii”. Că aici se permite dialogul între actori şi spectatori. 😉

  7. andrei zice:

    Multumesc de intelegere. Acum inteleg de ce-mi zic prietenii ca sunt prea criptic atunci cand fac referiri la procesele psihice, trasaturi de personalitate, subsisteme motivational-afective.

    Macar acum inteleg pe propria-mi piele.

    Acum inteleg de ce e mai buna cunoasterea paradisiaca, in ciuda atractiei cunoasterii luciferice. Avea el Blaga atractiile lui, dar prefer sa fiu bine inteles de ceilalti, chiar daca acest lucru inseamna sa „traduc” pentru ceilalti ceea ce eu inteleg atat de bine. Doamne fereste, nu fac nici o referire. Altceva nu mi-a venit in minte acum, gandindu-ma cum as putea sa fiu folositor celorlalti.

    Multumesc de intelegere. O sa apelez cu incredere. Deocamdata pentru mine este o lume „jinduita”, dar putin accesibila. Lumea figurilor de stil, a frazelor bine incondeiate mi-a placut intotdeuna. Imi propusesem sa citesc Alecsandri. Imi placea bogatia diversitatii adjectivelor sale. Poate o s-apuc sa-mi fac timp.

    O sa poposesc mai des in lumea adamaica. O sa trag cu ochiul fara sa ranesc pe cineva.

  8. pety zice:

    Doamne, dar alambicata poezie. Interpretarea e interesanta. Dar cine da cheia descifrarii? Autorul? Sau o „descopera” specialistii?

    Din punct de vedere psihologic, scopul exista doar in relatie cu cel care-i da viata.

    Dulcea fapturii lumina….sta plictisita si foarte frumoasa. Frumoasa as mai intelege, prin semnificatia ce i-o acorda „urmaritorul”, dar plicticoasa… Aici e un mister.

  9. A.Dama zice:

    Andrei, deci ai venit şi pe wordpress? Bine-ai venit! 🙂
    Cred că avem fiecare o lume „jinduită”. Eu aş vrea să înţeleg mai mult din limbajul prospectelor de medicamente de exemplu. Când mă uit peste unele câteodată, mi se pare o altă limbă. Şi ar fi mai de folos să le înţeleg, decât să înţeleg poezia, nu? Că dintr-o poezie neînţeleasă nu mori… 😉

    Pentru interpretarea unui text, e nevoie să ştii câte ceva despre universul liric al poetului respectiv, să cunoşti nişte chei de lectură. Apoi, mai e nevoie de nişte cunoştinţe teoretice legate de textele literare.

    „Plictisită” nu e totuna cu „plicticoasă”. Dar aici i se atribuie luminii trăsături umane, e personalizată: mâna, plictisul, uitarea… Dar şi scaunul are „ceafă” în loc de spătar. Efortul de a rămâne într-o dimensiune exclusiv umană e dureros: scrâşnesc, îi arăt dinţii… E nevoi de înecul în lumină şi de acel scop: numai pentru ea trăiesc în lumea ostilă, fioroasă…
    Experienţa lui nu e , în schimb… Fiindcă în faţa ei, a făpturii luminii, el se vede pe sine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s