Anghelache, frate cu Mitică

Ne-am oprit puţin asupra lui Mitică şi am adus în faţa cititorilor un Mitică ce îşi are momentele sale de transcendenţă. Nu suntem obişnuiţi cu el tăcut, bâlbâit, izolându-se de camarazi, cu „zâmbetul sfânt al martirului” pe buze, având nevoie să fie tradus, pentru că, în proximitatea morţii, el nu se mai poate exprima pe înţelesul celorlalţi…

Acum i-a venit rândul lui Anghelache. Cine este acest personaj cu nume de „mesager”, „sol”, cu nume de înger? În Inspecţiune, el e modelul casierului cinstit, în aşteptarea unei inspecţii care se amână nepermis de mult. E un personaj atipic în „lumea-lume” caragialiană (V. Fanache), pentru că el ia în serios lucrurile şi e consecvent cu sine până la capăt. Anghelache ne arată, în ciuda imposibilităţii autorului de a-şi descifra personajul – „nici eu nu ştiu de ce s-a sinucis nenea Anghelache” – că lipsa unei instanţe superioare care să te valideze, să-ţi valideze existenţa, profesia etc. duce la alienare, provoacă ruptura – în cazul lui, ruptura definitivă.

Anghelache e un flăcău bătrân, de 40 de ani, care stă cu mama şi sora lui în Dobroteasca, un loc situat departe de zgomotul lumii, de viermuiala urbană. O serie de elemente ale portretului său schiţat de Caragiale i-au determinat pe critici (Ion Vartic, de exemplu) să purceadă la o interpretare psihanalitică a personajului, fiindu-i interogate patologia, actele regresive etc. O astfel de abordare este interesantă şi utilă, pentru că oferă chei de interpretare pe care altfel nu le-am deţine. Gestul lui Anghelache este absurd, opac, dacă nu înţelegem mecanismul care l-a determinat să îl comită. Ceea ce ne preocupă acum în mod deosebit este lecţia pe care Anghelache ne-o predă neintenţional:).

Acest personaj, care e coerent prin nevoia sa de protecţie (mediul familial feminin), se descoperă descoperit în sfera activităţii profesionale pe care o desfăşoară, pentru că, de când a luat casa în primire, de 11 ani, niciun inspector nu a mai dat pe la el să-l verifice. La sugestia camarazilor că inspectorii nu au venit pentru că îl ştiu un funcţionar corect, Anghelache îşi iese din ţâţâni, sparge un pahar şi iese furios din local. Camarazii îl cunosc pe Anghelache şi ştiu că numai o chestiune foarte serioasă l-ar fi putut determina să se comporte atât de violent. Discuţia pornise de la un funcţionar care delapidase o mare sumă de bani. Anghelache îi ia apărarea infractorului, spunând că dacă ar fi venit inspecţia pe când omul începuse doar cu „ciupeala”, nu s-ar fi ajuns la delapidarea unei astfel de sume. El mută responsabilitatea, aproape exclusiv, în curtea autorităţii care nu-şi exercitase rolul de verificator şi de cenzor.

Anghelache îşi ieşise aşadar din ţâţâni pentru că ajunsese să constate funcţionalitatea pe dos a sistemului în care era integrat, să-i observe metehnele, scârţâiala rotiţelor, mersul anapoda. Într-un astfel de sistem, instanţa „transcendentă” nu funcţiona supra-ordonator. Inspectorul care promisese deja de luni de zile că vine nu se mai arată. Anghelache are nevoie de cineva care să se pronunţe cu privire la corectitudinea lui, cu privire la activitatea pe care o desfăşoară zi de zi. Această instanţă îl ocoleşte, ceea ce îl determină la un gest final, fatal. Anghelache se sinucide, nu pentru că se temea de inspecţie, cum greşit consideră Călinescu, ci pentru că nu mai suportă starea de provizorat: câtă vreme asupra lui şi a activităţii sale profesionale nu s-a pronunţat forul superior, el a rămas într-o zonă a precarităţii, într-o nebuloasă de care nu se ştie descotorosi altfel decât definitiv. Angoasa lui sporeşte, iar rezolvarea o găseşte în sinucidere. Nu este o sinucidere „din vorbe”, de fanfaronardă, de ambiţ sau de amor, de spectacol. Sinuciderea lui Anghelache are ceva demonstrativ în ea (ceea ce ne aminteşte acum, în paranteză fie spus, de sinuciderea lui Andrei Ciurea), pentru că ea dovedeşte un singur lucru de fapt: coabitarea cu un sistem care funcţionează pe dos nu e posibilă dacă rămâi consecvent cu tine însuţi. Tragedia noastră cea de toate zilele!…

Ironic, inspectorul vine exact când Anghelache decisese să-şi încheie socotelile cu sistemul ale cărui mecanisme stricate le denunţase şi… cu viaţa. În urma inspecţiei, se constată că funcţionarul nu avea minus în casă, ba avea chiar un pol în plus şi că totul era în bună rânduială. E limpede că nu discutăm gestul lui Anghelache din perspectiva incorectitudinii teologice. Lecţia lui Anghelache, de astă dată, este aceea că, în lipsa unei instanţe superioare, care să îl valideze, omul sfârşeşte în alienare.