Pe Comisie, o cheamă Godot


„Dacă vine Comisia?” Comisia nu vine. Și Anghelache a așteptat-o. Apoi s-a sinucis. În așteptarea Comisiei – care nu vine niciodată când ești acolo, ea vine mereu după ce-ai plecat într-un fel sau altul -, îl simțim pe Anghelache mai aproape. Ne-a intrat chiar pe sub piele. Anghelache cel viu suntem fiecare…

E doar literatură, nu realitate! E film, nu viață!

Și totuși, e viață! Stăteam într-o școală pustie, în care bântuiau numai colegii care se temeau de o posibilă comisie care să bifeze absențele… Obiectul muncii – învățăceii – lipsea cu desăvârșire.

Și ce dacă? Pe ușa sălii de curs e trecut numele cadrului didacticLa ora X, dacă nu ești găsit la locul tău, ești penalizat… Păi, bine, dar nu sunt studenți. Toți se pregătesc de sărbători. E normal! N-O-R-M-A-L. Nu contează. Numele tău e acolo. Nu poți să-ți lași numele și să pleci!?… Pleci cu numele? Întotdeauna? Fără excepții?

Absurdul e o instituție. E reală. Și totuși, de dimineața până seara? Când nu ai cu cine ține ore? Așa e Sistemul: o menghină prinsă direct de creier. Comisia nu mai vine. Pe Comisie, o cheamă Godot. Se înțelege: Comisia n-a avut niciodată nevoie de noi. Doar noi de ea…

Kafka ne-ar invidia… K. inventează o scuză, ca să poată bate din ușă în ușă într-un imobil cu cel puțin cinci etaje. K. inventează un personaj, foarte plauzibil în fond: tâmplarul Lanz. Le spune celor ce deschid ușile rând pe rând că îl caută pe Lanz, tâmplarul… Dar lui K. i se întâmplă să fie primit într-o încăpere unde se mai auzise de tâmplarul Lanz.

Noi nu inventăm comisia. Ea există deja, deși e invizibilă. Comisia e mereu acolo când nu ești tu.

În așteptarea ei, actualizăm toate bârfele de catedră și dăm în boala echivocului. Ne prostim cu / de-a cuvintele. Aruncăm, la răstimpuri, câte o privire pe coridor. E pustiu, zice o voce. Iar dindărătul ușii, cineva răspunde: Da, puștiu meu nu știu ce are, că tot își bagă mâna în chiloței și se joacă… Altă voce: Tu știi cum l-am dezvățat eu pe al meu? I-am spus că i-o tai dacă se mai joacă… Și apoi altcineva, cu și mai multă experiență: Eu i-am spus că i-o taie nea Ghiță când mai vine pe la noi, dacă-l vede cu mâna unde nu trebuie.

Învățătură de minte: copiii nu trebuie amenințați cu ce le-ar face părinții. Întotdeauna pe post de baubau să fie oricine altcineva, de la vecini până la mătușa pe care nu o suportăm de nicio culoare.

Noi, marii supuși, supușii marii comisii, elita supușilor spunem povești de copii, bârfe academice, și obsesii à la Sophie Kinsella. Ai văzut ce geantă faină era în vitrină la Mango? Da, dar mi-au plăcut mai mult pantofii de la Stil, ăia gri… Niciunde nu găsești așa faine combinații de gri și mauve, ca la Stil. Totuși, cizmulițele de la Benvenutti sunt rezistente. Am avut și iarna trecută o pereche și n-am avut nicio problemă cu ele. Nu aluneci pe zăpadă și țin cald. Și mireasă să fii, musai să vezi ce mai e nou pe la Zara, Lacoste, Stradivarius, Pull & Bear etc.

Dar mai știi cu cine s-a cuplat acum… (auto)Cenzurat!

Comisia nu mai vine. E sublimă, dar lipsește cu desăvârșire. Comisia e N-O-R-M-A-L-Ă. Noi suntem anormali! Noi nu suntem normali. Noi vrem să fim trimbulinzi. Noi stăm într-o școală pustie și ne prefacem că ne temem de comisia care frământă cozonacii și pregătește ciorba de Crăciun.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De toate. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Pe Comisie, o cheamă Godot

  1. sam zice:

    Ce faci cu supunerea față de autorități care sunt acolo pentru binele tău etc ?
    Sau tot ce faceți să fie cu bucurie ca pentru … ?
    Poți fi supus spiritului legii când litera ei îl contrazice?
    I know, I know there are principles and there are rules.
    Destul de clare principiile mai greu cu regulile 🙂

    Happy (late) Cristmas!

    • A.Dama zice:

      Sam,
      Dacă sistemul ar fi funcțional, așa ar sta lucrurile! Eu, personal, n-am ajuns să fac totul ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni. Dacă cineva a ajuns acolo, să-mi dea și mie o rețetă. Pentru că ți se taie 25% din salar, pentru că studenții pleacă fiecare pe la casele lor, iar aceste lucruri sunt cunoscute, e absurd să stai într-o școală pustie numai pentru că ești pontat și pentru acele ore… Sau greșesc eu și trebuie să schimb la mine ceva. Poate celor mai mulți le-a folosit postmodernismul și se simt în largul lor în absența sensurilor și Sensului.
      Eu știu că legea nu e Adevărul.
      De-aia se mai întâmplă să sar peste lege.:P
      Sărbători cu Cer deschis și străpuns!

  2. sam zice:

    Niciun dacă! Asculți sau nu asculți? This is the question 🙂
    Eu nici nu mă oboseam să merg la muncă în ziua aia. Pe vremea tovarășului cînd lucram la fabrică aveam programul special croit de mine: ajungeam la muncă pe la 10, 11 (în loc de 6 am cum era normal) și plecam când terminam treaba. Șeful făcea spume în gând dar, pentru că un altul mai mare mă simpatiza, înghițea în sec. Evident cu prima ocazie după revoluție am fost eliberat din funcție 🙂
    La următorul job, după 2 ani de muncă directorul a vrut să mă avanseze (100 de oameni în subordine, salariu mai mare). Am luat concediu imediat și am venit după două zile să-mi depun demisia.
    După alți circa 5 ani de muncă semi-independentă (program după plac, cheltuieli cu mașina decontate integral) salariu peste medie, am decis să nu scap ocazia unei vize de UK și am rămas acolo.
    Paternul a fost mereu același: orice loc în care se instalează rutina sau există pericolul pierderii libertății de a fi eu însumi trebuie părăsit la prima ocazie.

    Concluzia: fii tu însăți de câte ori îți permiți. Vei plăti pentru asta nicio grijă 🙂

    • A.Dama zice:

      Sam,
      Ascult și bombănesc.:D
      Tu poți alege în dreptul tău… Spune-mi cu mâna pe inimă că ai mai spune și altora să procedeze ca tine!
      Fiecare rețetă e personalizată, știi tu… mai bine ca mine.
      Aș fi ales și eu să rămân pe unde-am ieșit după 89. N-am avut niciun simț al perspectivei. Eram copil, și credeam că școala e totul. Și, uite, încă sunt în școală.:P
      Nu știu dacă rutina mă sperie cel mai tare. Asta presupune doar oboseală, iar când te odihnești, simți că e sărbătoare, chiar dacă nu e trecută în calendar…
      Cel mai tare mă sperie suspendarea între două extreme. Și tot acolo sunt, fiindcă așa-i zicala: de ce te temi, nu scapi…
      Sunt eu însămi, negreșit. Nu mă potrivesc în nicio schemă. Nu-mi iese nimic să intru în rând cu lumea…


      Nu mă face să plâng!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s