Din miracolele copilăriei mele (2) – Miliţianul, Bibliile şi detergentul


I.
Cine n-a tremurat măcar o dată că tovarăşii miliţieni îl vor prinde cu ceva în neregulă? Ieşirea dintr-un oraş românesc prin dreptul posturilor de miliţie era întotdeauna o ocazie de furnicături pe piele sau măcar de interogaţii: Oare totul e în regulă? N-am „păcătuit” cu nimic? Oare nu-s cu numere pare în duminica în care circulă maşinile cu numere impare?

Nu doar simplii cetăţeni îşi puneau astfel de întrebări. Şi cei care făceau parte din sistemul draconic aveau parte de furnicături când nu respectau prevederile Sistemului. Mi-amintesc o întâmplare cu un ofiţer care era în situaţia de a se căsători. De vreme ce relaţia cu Biserica era tabu, omul nostru s-a dus şi s-a căsătorit doar cu mireasa la un schit – izolat de „civilizaţie”, pe un vârf de munte neumblat, neştiut, să nu afle cumva tovarăşii colegi securişti că merge să ceară binecuvântarea lui Dumnezeu, că are nevoie de prezenţa unui preot ca să treacă acest prag al vieţii lui. Cununia civilă a fost cu tot tacâmul: familie, colegi tovarăşi, chef şi voie bună, desigur. Dar, în acel moment în care s-a dus la schit, omul nostru a ştiut că avea nevoie de Dumnezeu!…

Aşa a ştiut mama mea că are nevoie disperată de o intervenţie miraculoasă când trecea prin dreptul postului de milliţie cu o maşină al cărei portbagaj era plin cu Biblii.

II.
Mama era o verigă dintr-o reţea de distribuire a Bibliilor şi a literaturii religioase pe vremea comuniştilor. Într-o zi, au venit la noi acasă doi misionari care aveau maşina plină de Biblii şi broşuri. Ne-au spus că trebuiau să descarce de urgenţă maşina. Vorbeau o engleză dificilă. Noi, copiii, ştiam engleză doar cât învăţam la şcoală. Noi serveam de „interpreţi”.

În localitatea N., care se află la doar câţiva kilometri de localitatea O., era un „depozit” de Biblii şi literatură religioasă, camuflat, bineînţeles – era de fapt casa unei familii de bătrâni tare credincioşi, care au riscat mult pentru această cauză nobilă. La un moment dat, mama voia să le spună misionarilor că în nu ştiu ce parte a ţării fusese descoperit un astfel de depozit clandestin, şi Bibliile fuseseră arse, că trebuia avut mare grijă, să se meargă doar după lăsarea întunericului. Îmi aduc bine aminte că am căutat în dicţionar a arde / to burn pentru că nu ştiam verbul şi nu le puteam explica misionarilor situaţia.

III.
Misionarii, cu maşina lor încărcată, au fost însoţiţi de tata până în localitatea N. pentru a descărca Bibliile şi broşurile. La postul de miliţie de la ieşirea din localitatea O., nu a fost nicio problemă, deoarece maşina avea număr străin şi nu a fost oprită de miliţieni.

Între timp, o altă maşină, o Dacia 1300 vişinie – în care ne aflam cu încă două surori de-ale mele, cu mama şi cu fratele care conducea maşina – se pregătea de plecare spre localitatea N., pentru a lua din Bibliile tocmai descărcate şi a le aduce la noi acasă. De aici urmau a fi distribuite la cei care aveau atâta nevoie de ele!

Când am ieşit din localitate, postul de miliţieni era pustiu. Mama a luat ca pe un semn bun acest lucru. Distanţa nu era mare până la casa de unde trebuia să luăm Bibliile, aveam mari şanse să fie la fel la întoarcere, să nu fie niciun miliţian la post, să trecem neobservaţi.

La întoarcere însă, în postul de miliţie, becurile erau aprinse. Era activitate…

IV.
Mama ne-a spus să ne rugăm să nu ne oprească pe noi, să oprească alte maşini din faţa noastră. Aveam portbagajul Daciei 1300 plin cu Biblii, în cutii din acelea de carton maronii, fără etichetă pe ele, prinse doar cu scotch. Aveam Biblii sub bancheta din spate pe care stăteam noi, fetele. Ne puseserăm picioarele peste ele, după ce mami le acoperise şi cu haine. În portbagaj, la fel, mami pusese haine peste cutii şi o pătură deasupra.

Ne apropiam din ce în ce mai tare de postul de miliţie – un topos al terorii în acele momente. Mami ne spunea întruna să ne rugăm să nu ne oprească. Inima ne bătea gata să ne iasă din piept. Am văzut că miliţienii au oprit în faţa noastră o maşină. Am scăpat! – ne-am spus. Vor fi ocupaţi cu maşina respectivă. Şoferul a redus viteza, cum era regula. Dar unul dintre miliţieni s-a întors de la maşina pe care o opriseră, a înaintat către maşina noastră şi ne-a făcut semn să oprim. Îşi lăsase colegul să se ocupe de cealaltă maşină…

V.
Teroarea prinsese contur, se întrupase, era acolo şi o puteam pipăi. Nu aveam voie să trădăm niciun fel de emoţie, trebuia să părem indiferenţi, să ne stăpânim muşchii feţei care zvâcneau, să ne oprim lacrimile în gâtlej.

Miliţianul s-a apropiat. I-a cerut şoferului să deschidă portbagajul. Mami a coborât şi ea şi s-a dus în spatele maşinii. Tovarăşul miliţian a dat la o parte pătura, să vadă ce încărcătură se află sub ea. Apoi a îndepărtat şi hainele care fuseseră aşezate peste cutii. A văzut cutiile.

VI.
În acel moment, în mod cu totul inexplicabil, miliţianul a pus întrebarea:
Ce faceţi cu atâta Dero, doamnă?

VII.
(Când vă vor duce înaintea stăpânirilor, să nu vă îngrijoraţi cum veţi răspunde pentru apărarea voastră, nici ce veţi vorbi):

– Tovarăşu’ miliţian, am şaisprezece copii şi spăl foarte mult. Înţelegeţi!… La o familie aşa de mare, trebuie să spăl zi de zi o grămadă de haine.

Şi ne-a lăsat să plecăm… Am aflat dialogul lor când au urcat în maşină mami şi şoferul. Dumnezeu nu ne-a ascultat ruga ca să nu fim opriţi de miliţieni… Avea altceva mai bun pentru noi.

Mami ne-a cerut insistent, în repetate rânduri, să mulţumim!

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De miraculis, De probă și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Din miracolele copilăriei mele (2) – Miliţianul, Bibliile şi detergentul

  1. catalin zice:

    Moartea nu poate rapi
    Ca o hoata
    Nerusinata
    Sufletul care
    Din chiar zarva popoarelor lumii
    Dupa toata aceasta framantare
    De aluat
    Se suie la Tine.

    Nu din ura si vrasmasie
    Vine moartea
    Peste intunericul nostru
    Pe care ni-l si inghite
    Nemestecat
    Lasand sa rasara
    In urma ei
    Zorii unei dimineti
    Infinite.

    Moartea nu are nimic
    De a face
    Cu tragedia noastra existentiala
    Mai ales cand
    De la Hristos incoace
    Ne e atat de lamurit
    Ca nu dureaza “somnul nostru de veci”
    Decat cel mult
    Trei zile.

    Catalin

    PS Curajul alor nostri de a merge inainte, prin TOATE, chiar si prin somnul de veci, e un argument impotriva mortii sau, mai bine, un argument ca moartea e ultimul serviciu pe care ni-l face Dumnezeu. Ai nostri traiesc cel putin pana la moartea noastra, ba ne pot chiar supravietui. Sa iti traiasca mama, dupa cum vesnic ne traieste Imparatul!

  2. acidutu zice:

    Frumoasa intamplare din copilarie!

  3. A.Dama zice:

    Cătă, mi-e greu să vin cu textele acestea înaintea tuturor. Dar, într-un fel, am sentimentul acela că, dacă eu voi tăcea, vor striga pietrele!

    Acidutu, mulţumesc pentru inima ta cititoare!

  4. Daniel zice:

    Am taiat un trandafir
    pentru o anume femeie
    nu m-am gandit
    la altceva decat trandafirul
    tepii lui
    s-o pazeasca
    de osanza lumii

    Am taiat un trandafir
    pentru viata unui copil
    un sacrificiu vegetal
    aproape de venirea iernii
    rosu ca sangele lui curat

    Am taiat un trandafir
    pentru copilul copilului Lui Iisus
    si l-am asezat intr-un pahar curat
    paharul din care beau vin uneori
    cand n-am inspiratie

    Am taiat un trandafir
    soptindu-i langa petale
    despre cugetul meu
    neinteresat
    nedestrabalat
    anti-antinomic

    Am taiat un trandafir
    in puterea noptii
    luandu-l de langa ai sai
    are petalele ca la inceputuri
    cand l-a invatat Dumnezeu pe Adam gradinaritul.

  5. A.Dama zice:

    Mulţumesc, Daniel!

    Despre poezie se poate spune totul şi nimic. Sentimentul meu este că unele oglindiri ne sunt îngăduite ca să avem motive de a vorbi între noi cu psalmi şi cântări de laudă. Aceste oglindiri ale Împărăţiei le vedem în unii oameni (şi pomenirea lor), în copii şi trandafiri. Oprire.

    Îmi place mai ales finalul cu începutul adamic. Finalul cu începutul şi grădinăritul. Mereu se termină cu începutul…

  6. Camix zice:

    Huh, AdamA… pai ce crezi tu, ca stăm la un film aici aşa… fără să ne crească tensiunea? 🙂 Revelaţie pe momentele subiectului. Asta cu urme multe de zâmbete. Iar la modul serios vorbind, „petalele acestea de la începuturi” tulbură apele; apele acelea vindecătoare. Şi da, fie ca ele să revină, măcar în memorie, ori de câte ori ne aşezăm piciorul departe şi ne găsim inima spartă.
    Dane, poezia, mai ales ultimele două versuri… hmm.

    AdamA, miracolele acestea să prindă în capcană orice îndoieli.

  7. A.Dama zice:

    Camix, eşti o fenomenă! 😛 Am vrut să dau titluri părţilor, dar n-am avut vreme… Trebuia să plec şi trebuia să scap de povestea asta care mă agasa să o dau mai departe. La un moment dat, chiar mi-a trecut prin cap să ma apuc cu „expoziţiune… punct culminant…” Şi am crezut că rămâne între mine şi mine. Dar tu… tu de unde-ai ştiut?!

  8. M zice:

    Miracolul cu Bibliile a rascolit multe amintiri mai exacte sau vagi ale vietii mele de copil. Insa e fantastic sentimentul retrairii prin cuvinte.

    Nu m-am gandit niciodata la moarte ca un ultim serviciu facut de Dumnezeu noua.
    Pe mine inca ma tulbura gandul ca putem sa traim atat de intens durerea atunci cand pierdem pe cineva drag.
    As vrea atunci cu ardoare sa putem fi mai neputinciosi in simtire…

  9. A.Dama zice:

    Dragă M, m-am gândit mult la acest „să putem fi mai neputincioşi” în a simţi durerea… De cele mai multe ori cerem putere… iar aici am cere neputere. Mulţumesc pentru gândurile aşternute – covor de frunze, că tot e toamnă!

  10. Camix zice:

    Şi eu m-am gândit destul de mult de-a lungul… vremii. O doream ca pe o anihilare temporară, dar şi specifică a sentimentelor. Ca şi cum aş fi fost un program la care să setezi opţiunile. Sau poate chiar şi nespecifică. Sunt momente în care nu-ţi doreşti nici sentimentele pozitive, de răul celor dramatice…

    „În viaţă se întâmplă uneori accidente din care trebuie să fii puţin nebun ca să scapi cu bine.” La Rochefoucauld

  11. A.Dama zice:

    Camix, daca am seta optiunile, am fi in control. Asa, controlul ii revine Altcuiva.
    Am revenit asupra comentariului tau cu indoiala. Mi-am amintit o discutie importanta, in care cineva imi spunea ca poti lua lucrurile cum sunt sau poti vedea in ele miracole. De exemplu, in situatia pe care am relatat-o in acest articol, acest cineva mi-ar fi spus ca era noapte, ca militianul nu avea chef de verificat foarte amanuntit portbagajul, ca i s-a parut ca acele ambalaje seamana cu cutiile de Dero si ca mami a avut „noroc” ca n-a fost arestata. Daca gandim intr-o paradigma fara credinta, totul e „noroc” sau „coincidenta”… In paradigma credintei, miracolele sunt la ele acasa.

  12. Camix zice:

    Bineînţeles că nu deţinem controlul. Spuneam ca ne-ar plăcea să-l deţinem. Că încercăm şi poate uneori chiar ne zbatem să îl avem.

    Că nu ne-ar face bine, CHIAR dacă ar fi posibil, asta e mai greu să înţelegem; noi, ca oameni. Însă one day…

  13. Nu cred că astfel de minciuni, precum cea care a spus-o mama ta, nevoită fiind, vor fi taxate negativ de către Dumnezeu.
    Mă bucur că am descoperit mai târziu postarea asta a ta…la vremea când ai postat acest articol nu ştiam ce e blogul, aşadar nu aveam cum să citesc.

    • A.Dama zice:

      Corneliu,
      Într-un fel, mami n-a spus cu cuvintele ei că în acele cutii ar fi fost detergent. Ideea asta i-a venit milițianului. Mami doar a explicat că ea spală multe haine zi de zi și are nevoie de mult dero…
      Și eu, care am fost răspunzătoare vreo doi ani de spălatul hainelor, știu că erau muuuuuuulte! Și nu aveam mașină automată… Ci trebuiau limpezite în 3 ape, și apoi puse în centrifugă… Și când aveai vreo trei văni de haine de spălat, nu mai aveai insomnii. Dormeam ca dusă. 😛
      Da, sunt amintiri adevărate… Și frumoase. Și nu neapărat pentru oricine…

  14. Da…adevărate cuvintele tale…
    Şi pentru că tot suntem la sfârşitul anului, îţi fac o urare pentru anul care vine.
    Mult har şi pace cu de bucurii alături de Cel ce ne-a răscumpărat!

  15. krabul zice:

    :))))
    Extraordinar de minunat!

  16. Pingback: Și totuși, există Iubire… | lumea adam(a)ică

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s