Carul de biruință

Auzeam, copil fiind, această metaforă în aproape fiecare rugăciune a tatălui. Când tata rostea: „Poartă-ne în carul Tău de biruință!”, îl ascultam fascinată, fiindcă nu înțelegeam ce anume Îi cerea lui Dumnezeu, dar mi se părea îngeresc de frumos.

Mai târziu, am terminat grădinița și-am ajuns în clasele primare. Într-o vacanță la țară, am mers cu mătușa și unchiu la otavă. După ce les grandes personnes, vorba Micului Prinț, au muncit toată ziulica, ne-am pomenit noi, copiii, suiți pe brațe deasupra carului cu fân.

Aha, m-am prins eu, carul nu e altceva decât o căruță. Car cu fân… car de biruință. Știam cum arată primul, însă al doilea rămânea în continuare un mare mister.

Spre surprinderea mea totală, săptămâna trecută am auzit o discuție, în care cineva zicea că tatăl său folosește aceste cuvinte: „Să te poarte Domnul în carul Lui de biruință!” și că le auzise la un frate din cor. Apoi mi s-a adresat mie, fiindcă eram de față: „Cred că de la tatăl dumneavoastră le-a auzit.”

Am rămas fără cuvinte, privind apusul cu bucurie îngândurată. Era tot un fel de continuitate, chiar dacă altfel…

Oare câți copii își aud părinții rugându-se și le urmează pilda? Oare pe câți i-au schimbat cuvintele rostite de noi, în rugă sau nu? Deși nu știu nici acum cum arată „carul de biruință”, fascinația lui nu s-a estompat, nu s-a decolorat, nu și-a pierdut intensitatea. Așa cum era de așteptat, a venit și vârsta la care am descoperit de ce astfel de cuvinte au un impact atât de puternic. Fiindcă ele sunt scrise:

2 Corinteni 2:14 „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi, în orice loc, mireasma cunoştinţei Lui.”