Ce bine se vede de la înălțime!
.
de (re)ţinut
Exceptând articolele care au precizată o altă sursă, conţinutul articolelor de pe acest blog nu poate fi reprodus fără acordul meu. Vezi pagina De contactat!de (a)mestecat
Perspectivă
Acest articol a fost publicat în De ochi(t). Pune un semn de carte cu legătura permanentă.
nu au crescut puii astia … ca ar fi vremea sa fie marisori si ar merge de un gratarel ;))
Vezi tu, Cella, ăsta era unul dintre lucrurile nespuse. Buna a promis că, pe când vor crește mari, îi va tăia pe toți trei pentru noi. 🙂
Vin si eu la un gratar ;)).
Cella,
Desigur. Poți să vii și cu grătar. Noi furnizăm ce se pune pe el. 😛
Mai ales când eşti purtat în mâini ocrotitoare!
Superbă fotografia!
Numai bine, A.Dama! 🙂
Iar când nu ești purtat, tânjești după acea ocrotire, Alex!
Doamne, ocrotește-ne, că numai așa suntem „pe cele mai bune Mâini”!
Numai bine și ție!
Privind la fotografia asta mă gândesc că oarecum în felul ăsta ne privim şi ne trăim viaţa… oscilând între fragilitatea de puiuţ, tânjirea după mâini ocrotitoare, ispita „grătărelului” şi promisiuni… Mulţumesc, Adama, pentru provocare! 😉
Eu am tinut o singura data puisori in mana, in copilarie. Le simteam inima batand, trupul firav, fiecare oscior, tremurul … N-am rezistat in fata vulnerabilitatii. De-atunci nu am putut decat sa mangai puful puisorilor; numai ce-mi imaginez ca-l cuprind in palma si ma cutremur fizic.
Cred ca Cel de Sus ne tine in mana la fel, ne simte freamatul inimii si al trupului. Sper ca nu este fricos si ne tine bine. Stie cand sa ne prinda, cand sa ne mai lase, stie cat de sensibili suntem si cum trebuie sa se poarte cu noi, fiindca dincolo de slabiciuni, ne-a dat si multa putere.
Dragă Ilef, dacă ai ști cât m-am bucurat să te citesc! Aș zice doar „Amin” la rândurile scrise de tine, fiindcă sunt ca o aducere-aminte întru laudă Celui ce ne ține pe Cele Mai Bune Mâini.
Așa să te țină și azi, și mereu!
Marinel,
Numa’ să nu ne vâneze cineva pe post de „grătărel”. 🙂
Cu plăcere, și-altă dată!
Cu mine nu rezolvă nimic din „grătărel”… Eventual dacă-i place să roadă oase… 😀 😀
Ei, nah! Pe oase se face aspicul. 🙂 😀
Dar apreciez autoironia ta. Se zice că numai cei deștepți foarte se pot autoironiza. 🙂
Bun aspicul…mmm!
De autoironie se zice… mai sunt şi excepţii 😉
Da, excepțiile întăresc regula. 🙂 Oricum, contează mai tare ce credem noi despre… 😉
Pingback: Zâmbesc, deci exist | Călin Hera. PA-uri şi mirări
Când mă uit la puisorii tai si la perspectiva pe care o au, mă gândesc la perspectiva pe care o aveau ucenicii in corabia invaluita de valuri când Domnul doarmea fără grija, iar ei erau intepeniti de frica.
Mulțumesc de imagine, Livius! Aici doi puișori tac mâlc, dar unul strigă cât îl ține… ciocul. : ))