V-ați întrebat vreodată de ce nu primește dinarul scos din gura peștelui văduva care pune la cutia milei ultimii doi bănuți, tot ce-i mai rămăsese?
De ce primește cezarul bănuțul acela, că el avea oricum din belșug și nu s-ar fi dat înapoi de la uzurpare?
De-atâtea ori căutăm – cu multă inventivitate, ba chiar cu șmecherii și alte tertipuri incriminabile – cum să scăpăm de dările și taxele datorate statului. O motivație pe care o găsim justificată este că, oricum, statul ia de la noi cât poftește, atunci noi de ce n-am lua de la el cât putem, chiar dacă pentru asta e nevoie de minciună, de fals în declarații etc?
Uneori, parcă dreptatea noastră ar cere ca bănuțul găsit în gura peștelui să nu ajungă în bocceaua cezarului, ci în buzunărașul văduvei. Dar dacă El e de altă părere?…
Haideți să ne cerem iertare pentru orice mișculație făcută pentru a nu-i plăti cezarului cât s-ar fi cuvenit! Chiar și atunci când ni s-a părut drept să luăm dintr-o parte, pentru a da în alta, pe care o socoteam noi vrednică de primire.
.
lumea adam(a)ică 
Reblogged this on cornelilioi.
Mulțumesc.
un text extraordinar de bun! să-l citească şi STATUL! 😉
Almanahe, n-am nimic împotrivă. La pesimismul meu însă, mă tem că și dacă ar citi, n-ar schimba nimic.
…denarul era o moneda romana …banutul era un sechel evreesc… cezarul trebuie sa primeasca exact ceea ce a dat poporului evreu …cind Domnul spune: dati cezarului ce e al cezarului… nu se refera la taxe si impozite…
marcel s,
știam eu că terbuie să pun „bănuț” peste tot, dar atunci aș fi ratat comentariul. 🙂