minun (i) are

Și dacă nu se poate mirosi culoarea 9, mângâierea are parfumul făgăduinței care dă viață. O făgăduință mereu nouă.

„Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi dă iarăşi viaţă.” (Ps. 119:50)

Am primit acest tablou cu maci, chiar dacă n-am văzut decât în fotografie chipul celei ce l-a zămislit și întrupat. Tabloul a ajuns la mine, pentru că un soi de înger s-a ocupat de transport și înmânare.

Mi s-a spus că doamna care a pictat macii e măcinată de boală. Și totuși, câtă sănătate creatoare emană! E limpede că această condiționare trupească nu îi limitează capacitatea de a transmite mai departe gândul veșniciei pe care Dumnezeu l-a pus în om.

Dacă aș putea, i-aș spune că viața trăită până acum, cu suișurile și coborâșurile inevitabile, are greutatea slavei care o va întâmpina la un moment dat, adică la o eternitate dată. Și această slavă e mare.

Nu din regrete se-adună culorile vii, ci din iertarea primită și dată mai departe, din mulțumirile rostite pentru orice a meritat. Dintotdeauna. Oricând.

Iar dacă nu mai avem controlul următoarei respirații sau bătăi a inimii, se-arată binecuvântarea că Dumnezeu ne-așază în poala Lui și ne mângâie cu drag de maci.

Recunoștința mea înseamnă uimire și minunare. Atingere de cer și lumină vindecătoare.

.