sfințenia ca verb

Și la 25 de ani după ce s-a alăturat corului de îngeri din cer, Mama mea e o prezență luminoasă în inimile celor ce au cunoscut-o.

Acum un an am fost în Statele Unite, am vizitat câteva biserici românești, și am rămas uimită de faptul că oamenii își aminteau de Ea. Ba chiar mi-au spus întâmplări din viața lor, în care credința Ei s-a manifestat vizibil și transformator, întâmplări despre care nu auzisem până acum. „Nu cumva ești fata lui…?” – auzeam mereu când cineva mă saluta.

Și-atunci m-am întrebat ce viață poți duce, dacă și la un sfert de secol după ce nu mai ești… în trup, oamenii nu te uită și vorbesc despre tine și viața ta exemplară.(?)

Sigur că noi evităm să-i numim sfinți pe cei ce sunt în viață. E mai la îndemână să-i numim așa după ce s-au săvârșit. Sau trimitem sfințenia în viitor, ca pe un deziderat de neatins.

Câtă vreme a trăit, am văzut-o pe mama renunțând la ea, la odihna ei și la aspirațiile proprii, pentru a le purta de grijă și a-i crește, împreună cu tata, pe cei 16 copii pe care i-a adus pe lume. O viață de sacrificiu continuu. Și nu o dată s-a întâmplat să hrănească mai multe guri, fiindcă mulți poposeau în casa noastră. Un binecuvântat colț de rai. Așa a fost pe-atunci. Însă nu am asociat niciodată persoana mamei cu sfințenia, chiar dacă am socotit-o mereu o pildă vie, un model demn de urmat.

Mult mai târziu am reconsiderat sfințenia. Dacă ea se conjugă și la prezent, nu doar la trecut și viitor. Înțelegeți de ce sfințenia nu poate fi substantiv și nu se poate declina. Sfințenia se conjugă ca verb, acțiune și mistuire. Flacără vie, nu flacără pictată pe-o pânză sau pe pereții muzeelor și mănăstirilor.

„Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt” este un imperativ prezent. Aici nu mai e nicio șmecherie gramaticală. Cred că Mama mea a trăit acest imperativ, și-a trăit viața ca și cum celălalt e mereu mai important decât Ea, și-a îndeplinit atribuțiile de mamă și soție chiar și atunci când suferința fizică ar fi fost pentru oricine altcineva un obstacol de netrecut. Ne-a iubit până la ultima zvâcnire a celulei și până la ultima suflare. Și L-a iubit pe Dumnezeu cu o exemplară încredere în lucrurile nădăjduite.

Sunt 25 de ani de când Ea nu mai e printre noi, să ne alinte cu zâmbetul, cântul sau poeziile lungi pe care le recita prin casă în timp ce gătea, spăla haine sau legăna bebelușii la sân. Sunt 25 de ani de când strânge la piept toți pruncii deodată și croșetează osanale cu îngerii.

Știu de-acum că sfințenia se conjugă și la timpul prezent.

Noi, pătratul perfect, te iubim și te prețuim pentru totdeauna. Mulțumim, Doamne, pentru Mama noastră!