Un tânăr își vizitează bunica împreună cu tatăl și alți membri ai familiei. Bunica are 91 de ani și suferă de Alzheimer. Nu-și mai recunoaște copiii. De nepoți nici nu poate fi vorba.
-Nici pe el nu ți-l amintești? Îi Vasile al tău.
-Nu, maică, nu mi-l amintesc…
-Nici pe Floarea?
-Nu mi-o amintesc.
În ciuda neputinței de a stabili o corespondență între chipuri, nume și zvâcnirea din suflet, bunica zâmbește.
-Da pe Domnul ți-L amintești, nu L-ai uitat?
-Nu L-am uitat, maică. Da cum să-L uit pe Dumnezeu, că nici El nu m-o uitat pe mine…
lumea adam(a)ică 
Doamne, ce frumos! Pe bunica asta o mai tine in viata Dumnezeu
–––––
Așa se pare, dragă Deny!
De prea multe ori se zice că cei ce reacționează anormal la lumea asta nu știu nici de Dumnezeu. Dar e o întreagă deschidere aici spre raționalitatea sau iraționalitatea credinței.
Un bunic de 84 de ani a fost invitat la nunta nepoatei .A refuzat politicos dar a promis ca se va ruga sa nu ploua in acea duminica! A fost o nunta frumoasa… Soarele a stralucit cu toata puterea!
–––
Si-am zambit stralucitor…
Emoționant răspunsul bunicii! Și-o fi „uitat” copiii și nepoții, dar pe Dumnezeu nu l-a uitat! Suferința uitării nu a ajuns acolo, în cel mai tainic cotlon al inimii, cel al credinței în Cel de Sus.
–––––
Așa e, Alex. N-avem hartă pentru cotloanele inimii. Însă El le știe. Și pe unele le întreține cu grijă.