Cum ar fi să stai cu ochii lipiți de ecran, să trăiești atât de intens tragedia celor ce se află la două mii de kilometri depărtare de tine, și să ratezi desfășurarea de forțe – ambulanță, poliție, pompieri, echipaj smurd, medicină legală – de la scara blocului?
Da! Să se întâmple atât de aproape…
A murit doamna Alb. Ani la rând ai salutat-o de câteva ori pe săptămână. Și-a trăit existența decent, discret, fără scandaluri, fără petreceri zgomotoase. A murit în apartamentul de la etajul trei, singură. A fost nevoie de o mașină a pompierilor dotată cu scară pentru a se pătrunde pe geam în locuința ei.
Și totuși… știrile despre atentatele de la Paris, din noiembrie 2015, se aud mai puternic decât sirenele poliției, pompierilor și ambulanței de la scara blocului. Despre moartea doamnei Alb nu se va auzi la știri.
Până la urmă, noi singuri alegem care moarte ne mișcă și care ne lasă indiferenți. Bine-ar fi să nu ratăm singura Moarte care contează pe(ntru) viață!
lumea adam(a)ică 