Un text în care ideaticul e preeminent, apăsător chiar, oferind o sumedenie de deschideri, în vreme ce esteticul e lăsat în plan secund, chiar neglijat. Recitindu-l, îmi pare că ar fi mai potrivit ca eseu, fără rimă… Și totuși.
ție, mereu
Am să te-nvăț graiul fiecărui mirean, îmi spuneai
Doar să plesnească muguri de rost din sfârșire
Râvnitul pământ nou spre care timid cutezai
Ieși-va din coaja de ou la întâia-mi rostire
Am să mut marea pe vârfuri de munte, spuneai
Numai să salte catrene și rime pe versanți în alai
Așa cum niciun poet n-a știut să Mă mire
Și fostul ajuns nesositul deodată vei ști, îmi spuneai
Etern crucifix, gnoză deplină și nicio-ntrebare
Roată de semne vei tălmăci tuturor pe-o gură de rai
Bând pe-ndelete izvor făcător de minuni din carul cel mare
Am să-ți dau ștergar c-un singur fir țesut, îmi spuneai
Nesfârșit să împarți vin și pâine din pline cu Mine care.
Adamioaro… m-ai pierdut pe drum. La ora asta nici un gind nu creste in neuronul de parca ar fi luni! 😀
Mala,
Hai că te-nsoțesc la drum din nou! Alege un vers, care ți se pare cel mai ermetic, și îl „povestim” împreună. 🙂
Această poezie îmi amintește de o altă poezie:
Joc secund
Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n sbor invers le pierzi
Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.
Uneori, îmi pare că ești un fel de Barbu, numai că unul mai apropiat, mai contemporan, și desigur, unul fără mustață. 😀
Different,
M-ai luat ca din oală cu apropierea asta de Barbu! Hm. De altfel, e o deschidere plauzibilă, nebănuită și neintuită de mine. Poate aș opta pentru un joc „primar”, „principal”, „princiar”, în loc de joc secund. Dar să știi că meduzele și marea s-au mutat în vârful acela de munte. 🙂
Mulțumesc apropiat și contemporan!
mie îmi sună a dragostea dintâi când mintea abia își trage sufletul să țină pasul cu inima