Un discurs incomod (ca și cum ar intra cu bocancii unde se intră desculț), împrăștiat (arătând mii de nuanțe între alb și negru), enciclopedic (în sensul „din toate câte puțin”), pe alocuri prea relaxa(n)t ca să fie luat în serios, dar cu câteva sublinieri proverbiale. Mă trimite cu gândul la condiția umană, în ciuda lipsei de construcție. Suspectez efortul conștient de a plăcea, de a afișa (nițel strident) un „vino-ncoa, să-ți arăt eu!”. Găsesc, în schimb, și deschideri bune de explorat, de întors cu furca pe toate părțile, de măsurat cu milimetrul și cântarul sensibil la miligrame. Parcă altfel ne-am raporta apoi la infidelitățile Biancăi Drăgușanu și nu i-am înjura tot la două minute pe cei care fac din asta o „problemă națională”. Parcă altfel i-am privi pe copiii care ajung să spună că ei nu cred în Dumnezeu, că lumea și viața sunt mai mult decât au văzut și înțeles părinții lor și generațiile anterioare. Parcă altfel i-am ierta pe jurnaliștii care-i pun lui Radu Zamfir întrebări stupide de genul: „V-a fost teamă când ați văzut că avionul se prăbușește?”
Am ales un pasaj succint și dens despre lipsa de iubire. E limpede că, uneori, facerea binelui are drept motor absența iubirii. E limpede că de prea multe ori confundăm iubirea cu controlul exercitat asupra celuilalt (celorlalți): „îmi arăți că mă iubești, dacă mi te supui orbește”. E limpede că punem limite iubirii din motive egoiste, din motive de gândire atât de limitată, când legea slobozeniei cristice ne învață explicit cum să-i iubim pe toți, chiar și pe vrăjmași. Limităm iubirea și acționăm împotriva a ce e bine pentru celălalt. Etc.:
„Dallas Willard scrie că atacul și replierea sunt două dintre tendințele și formele pe care le ia păcatul relațional. Îi atacăm pe ceilalți atunci când acționăm împotriva a ceea ce este bine pentru ei. Asta se numește tot asalt, chiar dacă se desfășoară cu acordul lor – să oferi un whisky unui alcoolic, de exemplu. Pe de altă parte, se cheamă că ne retragem atunci când binele lor ne lasă indiferenți. Astfel de forme de atac și retragere sunt practicate de orice făptură omenească de pe fața pământului și afectează aproape fiecare căsnicie, familie, loc de muncă sau biserică.
La bază, este vorba de două expresii ale unuia dintre cele mai mari păcate, care este lipsa de iubire, violarea celei mai mari porunci divine. Toate eșecurile noastre în administrarea relațiilor nu sunt decât ‘variațiuni pe aceeași temă’. Invariabil, două sunt tendințele majore ale bietei noastre inimi decăzute: când ne simțim amenințați, fie contraatacăm, fie ne ascundem.” (John Ortberg, Toți sunt normali până ajungi să-i cunoști, Scriptum, 2005, p. 26)
lumea adam(a)ică 
O, da! De câte ori nu iubim – controlăm – pe semenul nostru. Şi iubirea asta vine din nevoia confirmării valorii de sine, valoare pierdută in abisurile propriului sine. Dar ca şi la mine, această iubire omoara sinele celuilalt. Il face să nu mai fie el însuşi de atâta… iubire.
Pety,
De o parte, există iubirea declarată, rămasă fără faptă. Care e tot lipsă de iubire.
De altă parte, e ceea ce scrii tu, o iubire strâmb înțeleasă și aplicată în așa fel încât să-i depersonalizeze și pe cel ce o pune în act, și pe cel asupra căruia se răsfrânge.
În fiecare situație ajungem la problema identității: cine suntem.
Legat de problema identitatii. C.S. Lewis evidentia faptul ca suntem suflete care avem un trup si nu trupuri (care poate) avem suflet. Perceptia profunda a acestui fapt mi-a schimbat radical viata. Nu ma refer aici la un act de intelegere intelectuala, ci la un fapt de traire si simtire a acestui lucru, la a-l percepe in profunzime, in cele mai mici detalii ale vietii. Seamana cu a merge intr-o tara straina si a prezenta un pasaport de tara dezvoltata europeana sau USA, sau a prezenta un pasaport de Romania sau Bulgaria. By the way pt pasapoartele de Romania si Bulgaria, britanicii au o categorie speciala, deprivilegiata pentru acestia. Daca esti din aceasta categorie, atunci nu ai urmatoarele drepturi… si nu sunt putine 🙂 . Identitatea schimba radical modul de viata, comportamentul, autoperceptia.
Romi, dacă autoritățile din GB sau USA s-ar uita direct la sufletul omului, nu la pașaport și la înfățișarea trupească, atunci cine știe pe câți nu i-ar lăsa să le calce pragul, și pe câți nu i-ar trece pe la linia de VIP-uri, ba chiar cu onoruri militare! 😀
Dincolo de zâmbete, ar fi important să ne repetăm măcar o dată pe zi afirmația lui C.S. Lewis!!! Fiindcă, în cazul ăsta, am fi mai sănătoși fizic. Mult mai sănătoși!
Când îi scriam lui Pety că ajungem la problema identității, mă gândeam la felul în care ne-am transformat în automatisme în sistemul religios din care facem parte. Suntem o rotiță a mecanismului, și bine am face să ne supunem mișcării care ni se imprimă din vârful piramidei (mecanismului), să nu ne treacă prin cap să ne oprim din învârtit sau să ne mișcăm în sens invers, că putem fi înlocuiți cu alte… rotițe. 😦
Si daca, in ambele situatii, persoana nu se detine pe sine? A nu te cunoaste ori a crede ca te cunosti (realitatea sa contrazica in mod evident) pune un semn de intrebare asupra constiintei identitatii reale de sine.
Apropos! Un exercitiu eficient (foaie si creion). Scrieti 20 de propozitii care incep cu: „Eu sunt…”.
Pentru analiza, stau la dispozitie 🙂
Pentru ca este un exercitiu simplu (si nu prea) este important ca in propozitiile care incep cu „Eu sunt…” sa fie trecute lucruri care te reprezinta (reale). „Eu sunt” nu este acelasi lucru cu „Mi-ar placea sa…” ori „As vrea sa fiu…”. Valoare foarte mare au acele imagini mentale care se infiripa instantaneu. Se poate ajunge la un moment in care mai greu sa apara imaginile (notiunile, trasaturile) despre noi insine. Important este sa se completeze toate cele 20 de propozitii.
Bun, Pety, am intrat în joc. Nu e un exercițiu chiar așa simplu! Mi-ar fi fost mai ușor să găsesc 20 de definiții poetice pentru sine. 🙂
1. Eu sunt rază.
2. Eu sunt oază.
3. Eu sunt stea.
4. Eu sunt mărgea.
5. Eu sunt șoaptă.
6. Eu sunt poartă.
7. Eu sunt candelă.
8. Eu sunt rebelă.
9. Eu sunt fluture.
10. Eu sunt strugure.
11. Eu sunt parcurs.
12. Eu sunt ascuns.
13. Eu sunt clopot.
14. Eu sunt ropot.
15. Eu sunt greier.
16. Eu sunt fluier.
17. Eu sunt oglindă.
18. Eu sunt colindă.
19. Eu sunt salbă.
20. Eu sunt dalbă.
🙂
O adresa de email ? Maine as continua analiza pe privat.
Există pe blog adresă de contact aici.
Deci ceilalți vor rata analiza. 😉
Dragă Pety,
Dacă ar fi să propui un procent pentru câți au și conștiința identității de sine reale, cât ar fi acela? Să zicem dintr-o sută de indivizi (nu știu dacă nația contează 😀 ).
Să vedem ce iese cu exercițiul!!!
Propunerea unui procentaj ar fi ghicire „curata” 🙂
Aha… Înțeleg că nu ești ghicitor. 🙂
Larry Crabb, in cartea sa „Schimbare lăuntrică”, scrie: „Bine inchisă in sufletul nostru insetat se află boala urâtă a unui spirit pretentios.”
Avem pretenţia ca ceilalti să ne împlinească aşteptările şi avem ca argument faptul că ni se cuvine, că merităm. Avem pretenţia ca ceilalţi să fie sensibili in ceea ce ne priveşte, nimeni să nu ne rănească. Suntem atât de setaţi pe satisfacerea dorinţelor adânci ale sufletului încât nu ne mai dăm seama că facem din asta scopul suprem al vieţii! Normal că ne doare de fiecare dată când nu ne sunt împlinite aşteptările şi dezamăgire peste dezamăgire provoacă răni adânci. Un spirit pretenţios este un spirit mândru care se gândeşte doar la sine şi işi inchipuie că totul se invârte în jurul lui. Cine are doar aceasta perspectivă se iubeşte doar pe sine neştiind cum să iubească pe ceilalţi.
Acelaşi Larry Crabb scrie: „Începutul maturităţii înseamnă să ajungi să te apreciezi în aşa fel, încât pretenţiile personale să nu aibă loc în gândirea ta. Vedem lucrurile astfel doar când ajungem să conştientizăm cine este Dumnezeu şi cine suntem noi în realitate.”
Mulțumesc, Margareta, pentru vorba bună! 🙂
Larry Crabb e un autor (de) parcurs. Aproximarea „spiritului pretențios” vine dintr-o cunoaștere care nu poate fi doar teoretică. Am avea nevoie de autoanaliză practică și de îndreptare acceptată, voită. Cât despre începutul maturității, ni se poate întâmpla să nu vedem „cine este Dumnezeu și cine suntem noi în realitate”, așa că, maturi-tatea/-zarea ar putea să nu înceapă niciodată. Aș spune și eu că începutul maturi-tății/-zării începe cu smerirea. Acela care se vede mic și neînsemnat va fi pus în locurile de cinste și înălțat. Sunt mulți cei care se smeresc, chiar dacă nu conștientizează „cine este Dumnezeu și cine suntem noi în realitate”. (Mă joc cu verbele a vedea și a conștientiza.)
Zic și eu… 🙂
Exact despre smerire si despre autoanaliza si schimbare voita scrie Larry Crabb in context.
Smerirea in raport cu ce, cu cine? Smerirea ca infrangere dupa ce ai luptat sa demostrezi cat de bine poti controla tot ce tine de viata ta? In acest caz poti incepe sa cauti sa intelegi si sa depasesti astfel starea de infrant frustrat sau poti sa ramai acolo, cultivand amaraciune si manie.
Cred ca mintile iscoditoare care cauta mereu si vor mereu sa inteleaga mai mult ajung mai lesne la smerenie. Acestia nu-si sunt atotsuficienti, tocmai de aceea cauta continuu.
Apoi, unii au parca smerenia inscrisa in codul lor genetic, pentru ei este cel mai simplu. Ceilalti trebuie sa isi asume efortul constient si consecvent pentru schimbare. Constient este acest efort cand ai inteles ca smerenia nu este degradanta si nu devalorizeaza ci, dimpotriva …
Despre iubire era de fapt vorba in articol, nu-i asa? Fara smerire nu exista iubire. Nu poti pune mai presus de tine pe ceilalti, nu poti manifesta altruismul iubirii fara smerire. Iubirea trece dincolo de sentiment spre jertfirea constienta a eului(pretentiilor) de dragul celuilalt. Zic si eu 🙂
Margareta,
Când repetăm același lucru cu alte cuvinte, e semn de învățare. Smerenia, ca iubirea, e un subiect uriaș. În Carte, sunt multe versete referitoare la ea, care funcționează ca metaforele revelatorii blagiene.
Pe lângă căutarea sensului în mod smerit, această căutare se mai face și din fire (condiția edenică), și din nemulțumire, și din mândrie, și… Dar asta nu-L împiedică pe Dumnezeu să ne iubească. Mă gândesc și că nu e nevoie de doctorat în teologie, ca să împlinești taina: „cine vrea să fie cel mai mare între voi să fie robul tuturor.”
Dar oare iubirea de Dumnezeu vine în urma iubirii de oameni sau mai întâi Îl iubim pe Dumnezeu, și mai apoi pe cei iubiți de El? 🙂