în aprilie 2013, Acolo era prea aproape și adevărat. de tot. era prea reală Lumina. mai ales statura Luminii. știu, I-am văzut mâinile. m-a apucat.
m-a înfășat în scutece și m-a reînvățat să merg pe picioarele mele. apoi m-a lăsat „aici”, chiar dacă „I haven’t ever really found a place that I call home”. m-a lăsat „aici”, deși „nothing I have is truly mine”.
.
.
în ciuda înclinației mele teoretice către sărbătoresc și festiv, ceva mă ține departe, în practică, de sărbătorile de sfârșit de an. deocamdată! n-am pierdut bucuria lui „aici”, însă el se suprapune uneori hidos lui „nicăieri”. zilele astea, Adămioara a ascultat pe repeat piesa următoare. cuvintele își au limitele lor. dar am înțeles că, din când în când, „aici” se suprapune ferice lui „Acasă”. I haven’t ever really found a place that I call home și nothing I have is truly mine. însă mi-a spus că din orice „nicăieri” mă pot întoarce Acasă.
.
.
lumea adam(a)ică 
Orice „acasă” își are „aici”-ul lui. Și are și un „acolo”. Și se așază și ele cum le e sorocul. De obicei pe suflet. Ori de aceea avem ochi, ca să trecem și prin ei toate „aici”-urile, toate „acolo”-urile, și, dacă se poate, să le considerăm case ale momentului. Fiindcă noi nu putem trăi întregul. Noi trăim pe bucăți! Bucăți de acasă…într-un „nicăieri” flexibil. Si, într-un final, ca într-un puzzle, vom avea imaginea unui „acasă”, întreagă.
Dragă Alma,
Alergătura ta printre locuri, localuri, lăcașuri, locșoare și loculețe e… de premiat! 🙂
Așa cum fragmentăm dragostea, o împărțim în categorii, subcategorii, subsubcategorii și puncte, punctulețe și punctișoare, fragmentăm și toposurile. Și alte cele.
Bine că e Cine să ne-adune din toate risipirile și să ne-adune în puzzle-ul definitiv și sublim!
Acasa e unul singur… acolo unde sufletul se regaseste si readuna in propria-i matca!
Sarbatori cu calm si pace sufleteasca! La multi ani!
Am înțeles, să trăiți, dragă Mala! Mă readun în matcă. Iau și niște fotografii de-ale tale cu mine! 🙂
Sărbători împăcate cu răsfăţ de Prezenţă!