Ce făceam eu în 20 decembrie 1989? Mergeam spre casă. Era prima vacanță de student. Acasă mă aștepta o mamă foarte bolnavă și foarte iubitoare. Priveam spectacolul străzilor înțesate de soldați și tancuri fără să știu ce se întâmplase în 16 decembrie la Timișoara. Într-un fel, am trecut „pe lângă” revoluție. Dar nu pasiv. În agenda din 1989 scriam, în 20 decembrie, că e haos imens, monstruos, pe care nu l-aș da altora. Pe cine aș fi protejat? Și totuși, încă aud la fel de intens marșul muncitorilor de la CUG, care urmau să dea piept cu soldații. Glasurile lor agonice și cosmice. Încă resimt frigul mortuar din acea zi.
Încă mai vreau să nu fi fost în zadar!
Am pornit-o spre gară, pe jos. Aveam cam 5 km de făcut. Autobuzele, troleibuzele şi tramvaiele, dacă circulau, nu prea se vedeau. Era frig, dar nu înţepător, supărător. Şi era soare, un fel de soare îmbrăcat cu rochie de ceară.
Aveam bagaj consistent. Însă, în ciuda greutăţii lui, nu mi se părea o povară. Şi asta pentru că traversam un peisaj ce-mi amintea de „Nimic nou pe Frontul de Vest„.
Înaintam pe asfaltul străzilor fără să-l văd, cu privirea aţintită la tancurile care-mi sfârşeau linia orizontului. Dincolo de ele, nimic, nici măcar Cinema Republica, nici silueta masivă, burduhănoasă, a magazinului Central. Linia orizontului se încheia cu turela tancurilor şi căștile soldaţilor.
Vezi articolul original 493 de cuvinte mai mult
lumea adam(a)ică 