Memoriile altei cunoașteri (11) – Aproapele


„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 
„Blestemat să fie cel ce va lovi pe aproapele lui în ascuns!” 
„Cine defaimă pe aproapele său este fără minte.” 
„Omul fără minte se pune chezaş pentru aproapele său.” 
„A-L iubi cu toată inima, cu tot cugetul, cu tot sufletul şi cu toată puterea şi a iubi pe aproapele ca pe sine este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele.

Până aici, crystal clear.

Apele se tulbură cu întrebarea: „Şi cine este aproapele meu?” Sau cu răspunsul: Știu prea bine cine e. Știu pentru cine-mi dau viața și pentru cine nu. Am brand, licență și copyright. Doamne, îmi pare rău, dar asta e o chestiune privată, înțelegi!? Am ales cine poate fi aproapele meu. Toți ceilalți sunt străini…

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De (me)mo și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

27 de răspunsuri la Memoriile altei cunoașteri (11) – Aproapele

  1. alma nahe zice:

    🙂 Cred că, de fapt, tocmai de-asta au fost scrise, ca să nu mai măsurăm atât distanțele.

    • A.Dama zice:

      Alma, cred că suntem specialiști în distanțări, chiar și-atunci când ne lipim unii de alții. Dar mai ales în măsurări… personalizate. Precum cardurile de sărbători. 😀

  2. costica h. zice:

    cel ce si-a facut mila de mine!

    • A.Dama zice:

      E bun răspunsul, Costică!
      Apoi nu ne rămâne decât să re-învățăm iubirea vrăjmașilor… ca pe noi înșine.

      • costica h. zice:

        Nu sunt sigur ca asta este o treaba care se poate invata; ca Domnul Isus vorbeste aici despre a fi sau a nu fi… unul care iubeste pe vrajmasii sai.
        Ca spune Scriptura ca draostea de acel fel a fost turnata in noi prin Duhul Sfant.
        Intrebarea care sta de mai multe zile in mintea mea este aceea ca: Ce scop urmareste Domnul prin convertirea acestei porunci din VT? Ce ar produce aceasta atitudine fata de vrajmasii nostri?

        • A.Dama zice:

          Dragă Costică,
          Iubirea n-ar trebui învățată. Totuși, Isus le reamintește această poruncă ucenicilor, chiar dacă o învățaseră cândva pe de rost. Trebuie să fie o parte a omului în toată povestea, fiindcă altfel n-ar fi poruncă. Isus le-ar fi putut zice: „Vă dau dragoste, vă umplu de dragoste pentru toți vrăjmașii voștri! Voi nu aveți nimic de făcut.”
          Și dacă nu se poate învăța iubirea, se poate învăța ascultarea.
          Credinciosul poate fi pe muchie de cuțit – să ceară iubirea sau să ceară Duhul Sfânt fără măsură?
          La întrebările tale, răspunsul meu „teoretic” e că atunci când Îl iubim pe Dumnezeu cu toată făptura, iar pe aproapele ca pe noi înșine, nu mai putem călca celelalte porunci. Realitatea este însă că, în vreme ce îmi plac cele două porunci și vreau cu toată inima să le împlinesc, firea mea nu mă lasă să fac asta. Îmi dă de lucru, ca să le încalc. Dacă am avea dragoste față de vrăjmașii noștri, ar fi raiul pe pământ.

  3. DanutM zice:

    Reblogged this on Persona and commented:
    Intrebarea cea mare, intoarce Isus povestea in pilda, nu este ‘cine este aproapele meu’, ci, mai degraba, cui ii sunt eu aproape. Si asta doare. Tare de tot.

  4. szromulus zice:

    „Apoi nu ne rămâne decât să re-învățăm iubirea vrăjmașilor…” – Iubirea vrajmasilor este un capitol mare si foarte important al vietii crestine. Este foarte simplu sa observam, aproape peste tot in societate, o atitudine de dusmanie reciproca a celor care au avut un conflict, indiferent de motivele care stau la baza, de amploare. Chiar si noi, crestinii, excelam in detinerea de conflicte nerezolvate, de proceduri eronate de abordare a problemei. Iubirea de dusmani este un capitol de profunzime al iubirii de Dumnezeu. Nu poti iubi dusmanii fara sa fii profund inradacinat in Dumnezeu. Cred ca iubirea dusmanilor, capacitatea de rezolvare a conflictelor este un termometru foarte bun care indica calitatea vietii crestine.

    Iubirea vrajmasilor, capacitatea de a iubi pe cei care ne-au gresit, insumeaza o gama intreaga de virtuti crestine, de la intelegerea propriei identitati (in Cristos), capacitatea de umblare in calauzirea Duhului, pana la abilitatea de a-i ierta complet pe cei care ne-au gresit.

    Nimic nu spune mai bine despre cine suntem decat capacitatea, pe care ne-am dezvoltat-o, de a ne iubi vrajmasii. Este, desigur, un paradox, dar o realitate in lumea divina.

    • A.Dama zice:

      Romi,
      Ai atins puncte dureroase pentru creștinul de azi. Dușmănia între cei ce-ar trebui să tragă la același jug și să întindă mâna în același blid (dar nu spre osândire) este la vedere. Dacă o sesizează și cei ce nu se numără printre noi (oricare ar fi acești „noi”). Așa cum scriai tu, e nevoie de mai multe virtuți pentru a pune în faptă această poruncă. Întrebarea mea e: când știi că ai iertat complet? Dușmănia – vizibilă sau ținută în ascuns, pitită în spatele fățărniciei – ține mult și bine. Se poate ca, între timp, să vrei să ierți, dar să realizezi că nu ești capabil. Când e momentul în care știi, fără urmă de îndoială, că procesul iertării e complet?

      • sam zice:

        Păi când dușmanul rămâne singur? Adică nu mai ai pică pe el așa că dușmănia lui pierde sursa de energie care era replica ta de până atunci.

        • A.Dama zice:

          S-am (ș)o baltă, m-aș face pescar 🙂 ,
          E răspuns sau între bare? Când nu-l mai țin pe celălalt legat – nici măcar prin dușmănie, îl poate (pre)lua (alt)Cineva și să facă o treabă infinit mai bună decât mine. (Inclusiv prin mine.)
          [Poate aveam un răspuns (pre)fabricat: când îl binecuvântez cu toată inima.]

          • sam zice:

            E întrebare răspunsătoare. Fără bare.
            Nu știu ce înseamnă să binecuvintezi în sens religios. Pot să-l cuvintez de bine în schimb?
            Balta mea e bloglobală dacă n-ai sesizat până acum 🙂

            • A.Dama zice:

              Fără bare am vedea răspunsătoarea întreagă… Nici eu nu știu ce înseamnă a binecuvânta în sens religios, însă fac asta zilnic. (Sper că) nereligios.
              M-am globaltat și eu. Am pescuit o scufundare.

      • szromulus zice:

        Evolutia vietii de credinta se aseamana cu maiestria pe care o dobandim intr-o profesie. Seamana cu progresul talentului poetic. Nu cred ca oricine isi propune sa ierte are si capacitatea de a o face.

        Vechea arta a caligrafiei japoneze forma capacitatea studentului de a manui scrisul dupa ani buni de exercitii, studiu teoretic, meditatii. Arta iertarii nu este mai prejos. Capacitatea de a ierta, de a iubi cu sinceritate, de a da jos mecanismele de defensiva egocentriste se formeaza in timp. Din pacate, noi nu avem traditie, teorii bine puse la punct care sa ajute la formarea aceastei capacitati. Singurul aspect subliniat si ultrasubliniat este cel al necesitatii iertarii si majoritatea autorilor, vorbitorilor se opresc la acest nivel.

        Crestinismul contemporan, evanghelic, nu duce lipsa de intelegerea standardului vietii crestine, ci este subtire la capitolul intelegerii mecanismului intern. Paradoxul paulian „Găsesc, dar, în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.”(Romani 7) nu este o remarca scapata din condeiul lui Pavel, in momente de oboseala, ci este o realitate spirituala, o bariera, de care fiecare din noi ne lovim. Din pacate, lipsa intelegerii structurii interne, a modului in care putem, impreuna cu Duhul Sfant, sa trecem de acest obstacol, duce la un faliment major al multora. Dupa incercari repetate esuate, cei mai multi renunta la a mai incerca sa ierte.

        Intelesul comun al modului in care putem ierta subliniaza faptul ca este suficient sa ne propunem sa iertam si vom putea ierta. Ca sa adaug o imagine plastica, procesul de iertare, in intelesul comun, seamana cu inghitirea unei tablete mai mari, cumparata de la farmacie. Daca bei suficient de multa apa, daca dai putin capul pe spate si insisti suficient, tableta va ajunge in final in stomac. Acest procedeu nu functioneaza in cazul iertarii, adica pastila este prea mare ca sa patrunda in stomac. 😀

        Ca sa raspund la intrebare, vrajmasii pot fi iubiti, chiar ne pot deveni oameni dragi, dar cum spuneam, nu este ca o inghititura de vitamina C max size 🙂 . In schimb odata formata capacitatea, lucrurile se desfasoara normal.

        • A.Dama zice:

          Romi,
          Dacă iertarea e o artă, înseamnă că nu toți se pot ridica la statutul de „artiști”…
          Sigur că pentru comoditatea omului din secolul 21 e preferabilă soluția tabletei. (Și a celei pe care navighează pe internet, nu doar a celei de înghițit.) Eu nu știu prea mulți care să fi renunțat la mecanismele autodefensive, mai ales atunci când li se făcea o nedreptate, și să ierte sincer și definitiv. Cei care reușesc asta sunt trecuți în altă categorie – (ne)socială.
          Ceea ce spui tu ne dă de lucru, mai întâi la capitolul autoevaluare. Apoi, dacă identificăm nevoile de transformare, la capitolul părtășie cu Acela care ne poate transforma. Dar poate ar trebui să se învețe așa ceva în biserici.

          • szromulus zice:

            Am vrut sa subliniez un aspect frumos al disciplinei iertarii, acesta era motivul pentru care am folosit un anume mod de exprimare. In schimb multele (sau prea-multele) falimente in spectrul iertarii indica (statistic) ca nu prea multi sunt pregatiti pentru asa ceva. Pe de alta parte daca ar fi iertarea o chestiune plug and play (ca sa ma exprim IT-ist) toti ar putea sa o faca. Nu cred in iertarea de felul „te iert, dar nu te uit”, „te iert, dar sa nu ma suni”, „te iert, dar sa nu te mai vad”, etc. Astea sunt doar rabat la definitie 🙂

            Viata spirituala pe linie de productie nu functioneaza, desi multe voci incurajeaza acest lucru. Viata spirituala nu este de apucat. Daca ar fi astfel, atunci calea ar fi larga, urechile acului ar fi mari, incat camila si elefantul ar trece usor. Viata spirituala nu este o materie pe care o poti invata la scoala, ci este o viata traita la picioarele Mantuitorului. Este nevoie de o sete permanenta de cunoastere divina. Lumea moderna (chiar si cea evanghelica intr-un anume procent) se concentreaza doar pe teorie, dar nu face pasul necesar de aplicare in practica.

            Iertarea este o chestiune de intelegere structurii interioare, de dinamica om vechi-om nou, de patrunderea misterului „biologic” al acestei structuri. Fara a cauta intimitatea cu Dumnezeu, la modul serios, lucrurile raman in sfera teoreticului, ori cunoasterea teoretica este doar un prim pas. Aberatie? Testul practic al vietii crestine confirma daca lucrurile stau asa sau nu. Studentul, la examen arata ce stie, nu atunci cand citeste titlurile capitolelor dintr-o carte.

            • A.Dama zice:

              Romi,
              Dar în iertarea „te iert, dar dă-mi timp pentru asta”? Poate că iertarea instant e posibilă numai dacă e vorba de cineva pe care-l iubești foarte mult și poți să-i ierți „acum și aici”. Mi s-a întâmplat să o iert așa pe Adămioara. Însă Isus zicea că cine nu lasă frate, soră, părinți, soți și să-L urmeze, nu sunt vrednici. De unde rezultă că ar trebui să fie mult mai mulți cei pe care să-i iubesc cu aceeași dragoste, ca pe propriul copil. Noi fragmentăm dragostea, de aceea și iertarea e neîntreagă.
              În privința vieții spirituale, care se ratează prin generalizare, sunt de acord cu tine. E un paradox faptul că se predică de la amvoane că mântuirea e personală, dar se fac atâtea eforturi de către instituții, ca să se aducă oamenii la un numitor comun, să fie înregimentați, „mântuiți” la grămadă.
              Iar intimitatea fiecăruia cu Domnul e un alt punct nevralgic. Fiindcă dacă am excela aici, am ști, precum Pavel și apostolii că nu trebuie să intrăm într-o cetate, că nu de dă voie Duhul Sfânt. Noi știm mai degrabă ce nu ne dă voie păstorul să facem. Doamne, ai milă!

            • szromulus zice:

              „Iar intimitatea fiecăruia cu Domnul e un alt punct nevralgic.” – foarte adevarat. Daca ne amintim episoadele istorice ale evreilor, proaspat salvati din Egipt, putem intelege destul de bine faptul ca intimitatea cu Dumnezeu nu este un lucru de larg interes. Evreii au preferat ca Dumnezeu sa nu le vorbeasca personal. Cred ca tendinta actuala este similara.

              Nu demult cautam materiale (footage sau scrise) despre calauzirea Duhului. Dupa o perioada de cautari, tot ce am putut gasi au fost niste explicatii exegetice light. Cele mai bune explicatii, pe care le-am gasit, erau cele ale lui David Wilkerson. Totusi, daca un fenomen, care trebuie sa fie prezent in viata credinciosului 24/7, este atat de light dezvoltat, ma gandesc cum poate cineva sa traiasca o astfel de calauzire si sa nu stie prea multe despre asta. O calauzire cum aveau cei din primul secol nu cred ca a fost un fapt izolat si restrans la acea perioada. Mai degraba cred ca se evita un astfel de fapt. Se dau contra-exemple ale unor situatii (let’s call them odd), dupa care se generalizeaza (dupa o matematica relativ ciudata) faptul ca contra-exemplele pot deveni un fenomen general. Sunt convins ca cine cauta gaseste, cui bate, i se va deschide.

              In matematica, rolul contra-exemplelor este vital, dar asta nu determina abandonarea matematicii. Dimpotriva, ele fac o demarcatie clara a aspectelor care converg si care nu converg cu ipotezele. In teologie am intalnit, nu de putine ori, un mod de interpretare a contra-exemplelor, foarte ciudata, destul de ilogica, o varianta a „daca se intampla accidente in trafic, atunci mai bine nu conduc masina” 🙂 .

            • A.Dama zice:

              Romi,
              Cum poate trăi cineva o astfel de călăuzire și să nu știe prea multe despre asta? Prin imitare. Înregimentare. Imită ce vede la altul. De lângă el sau ierarhic mai sus. De fapt, sunt mulți morți vii printre cei ce îngroașă rândurile lăcașelor de cult. Am scris aici despre asta. Problema e că n-aș vrea să mă situez undeva în afară și să observ lucrurile ca și cum s-ar întâmpla departe de mine și nu m-ar privi sub nicio formă. Mai ales după experiența cu operația pe creier, socotesc că aceste lucruri mă privesc și mă rog pentru soluțiile Lui, pentru călăuzire permanentă.
              Apropo de accidentele de mașină și refuzul de a mai conduce, am putea extinde contraexemplele și la metrou, tren, avion etc.
              Revenind însă la călăuzirea Duhului, o presiune uriașă o exercită soluțiile care sunt la îndemână, sunt logice, nu trebuie să alergi la El pentru orice nimic, pentru orice bagatelă. Și direcția asta teologică se bate cap în cap cu Dumnezeul descris de Isus, Cel pe care Îl interesează până și fiecare fir de păr care ne cade din cap. Dacă nu ceri ajutor, de ce să ți-l bage cineva pe gât?

  5. marinelblaj zice:

    Dacă am fi capabili să admitem că aproapele este oricine nu sunt eu, n-am mai avea nici întrebări şi nici probleme!
    Şi nici vrăjmaşi…

    • A.Dama zice:

      Da, Marinel, numai că atunci am fi ca des-ființa-ți. Fiindcă în „oricine” e și cel un pic de altă culoare, mirosind respingător, pe care nu-l vreau niciodată la masa mea, e și cel ce mă face K.O. zi de zi în fața colegilor de serviciu, chiar dacă n-are dreptate, e și cel ce primește seară de seară în casa lui oameni și le prorocește numai el știe ce, e și cel ce curvește și-apoi cântă în corul bisericii sau predică fără remușcări, e și cel ce mă mustră, și de la care nu pot primi mustrarea, că nici el nu-i mai breaz ș.a.m.d. Foarte curând, iubirea asta de „oricine” se bate cap în cap cu dreptatea mea și trebuie să fiu nebun să o pun în practică.

      • marinelblaj zice:

        Ehei, Adama, tocmai aici e problema. La capitolul ăsta cu des-fiinţa-ţi! Să fie asta… făptura nouă? 😉
        „O, de aţi putea suferi puţintică nebunie din partea mea!” Parcă aşa zicea Pavel, nu?
        Dreptatea mea? Ce e aia? 😀

        • A.Dama zice:

          Eu cred că tu știi ce e aia, Marinel dragă. „Dreptatea mea” e la vedere în familii și biserici, în toate locurile publice, ca să nu mergem mai „sus”, în politică.
          Făptura nouă e frumoasă când e descrisă în Carte / cărți, nu e ceva ce-am vrea să ni se întâmple în realitate. Dacă s-ar putea o fantoșă de „făptură nouă”, un surogat…

  6. Camix zice:

    Din ceea ce am trăit până acum, noi nu putem ierta prin propriile puteri. Eu cred că asta vrea Dumnezeu să ne arate punându-ne în diicultăți ca acestea, că putem încerca orice metode, orice cărți, dar că unele lucruri le poate face doar El in noi și vrea să-I recunoaștem această putere exclusivă, să-L recunoaștem în toate căile noastre. Mie mi s-a întâmplat să vin înaintea Lui și să fiu extrem de sinceră, să-I spun că știu că El vrea să-i iert pe toți, că eu nu vreau și să îmi schimbe El atitudinea, iar apoi să-mi dea El puterea de a ierta și iubi, că tot ce e bun vine de la El, nu de la mine. Și „m-am văzut” iertând și schimbându-mi-se atitudinea. Dacă aș sta cât mai aproape de El… Deci eu aș spune Harul cerut.
    Să ne binecuvânteze Domnul pe toți!

    • A.Dama zice:

      Și eu subliniez, dragă Camix, aceste experiențe punctuale, în care rostesc o rugă, iar ea capătă răspuns, pur și simplu prin har. În același timp, rostesc rugăciuni la care răspunsul nu e atât de „pipăibil”, ca să spun așa. De fiecare dată, e la mijloc o lecție de învățat. Iertarea se întâmplă și de la sine. Chiar dacă n-avem merite. Întrebările și analiza vin atunci când ne dăm seama că nu iertăm de la sine, că există piedici – de regulă, îi vedem pe ceilalți ca fiind obstacolele majore. De cele mai multe ori însă, noi suntem cei transformați în acest proces al iertării.
      Și dacă vine de la sine, și dacă are loc în urma intervenției Lui, tot har se numește, cum zici tu!
      Așa să fie!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s