tele nuvelă


neinventată

(de)vii și mor(ț)i

Zări de departe clădirea masivă, pătrată, impunătoare, cu patru etaje, cu ziduri groase, ca de cetate medievală. În arșița insuportabilă, cu Lawrence printre rămășițele zilei, pe drumul nestrăjuit de copaci, zidurile acelea groase păreau o promisiune de stâmpărare a foamei și setei, promisiunea odihnei binemeritate. Când ajunse la poartă, se minună cât de largă era ea. Cu totul neobișnuit pentru o astfel de construcție, ușa de sticlă se întindea aproape pe toată lungimea clădirii. Înainte să intre, apucă să citească scrisul discret de pe peretele interior, undeva în stânga: SANATORIU.

Înăuntru era răcoare. Tot corpul îi fu copleșit de o înviorare molatecă. O asistentă care întâmpina vizitatorii se oferi să-i fie ghid. În sanatoriu, totul părea să se supună unei ordini desăvârșite. Camerele erau frumoase și curate, obiectele erau aranjate. Nicio stridență nu atrăgea privirea. Poate doar liniștea nefirească aducea în sân întrebări de nerostit.

Pacienții erau culcați în paturile lor, unii dormeau pe burtă, alții pe spate, într-o rână, ba chiar chirciți ca în burta mamei. După ce vizită subsolul, parterul și primele două etaje, un scurtcircuit comprehensiv îi făcu pielea de găină: „Ăsta nu e un sanatoriu obișnuit. Toți pacienții sunt morți”. I se adresă asistentei de-a dreptul țipând:
– Dar sunt morți! Toți bolnavii din sanatoriu sunt morți!
Stăpână pe situație, cu un soi de amestec de aroganță și indiferență, asistenta îi răspunse ferm:
– Da, sunt morți. Toți știu asta. Așa ne e și nouă mai ușor la servici!
.
Revoltă, curiozitate, buimăceală, sufocare, greață, mânie, invidie, toate le simți într-o singură secundă ce se dilata impertinent de mult. Nici măcar cuib de cuci! O lăsă pe asistentă în fața unui salon și alergă într-un suflet către capătul coridorului, ca și cum lumina ce se întrezărea prin fereastră ar fi rostit o chemare salvatoare. Asistenta nu protestă, își văzu în continuare de îndatoririle ei.

La capătul coridorului, undeva în dreapta, pe un fel de terasă neîngrădită, stăteau îngrămădite unele peste altele sute de sicrie. Își întoarse fulger privirea dinspre ele, însă nici coridorul, cu saloanele și morții lui, nu era o alternativă.

Dintr-odată auzi mișcare și gemete. Picioarele i se împietriră și nu mai putea înainta nici măcar un pas. Privi din nou către sicrie și văzu că toate aveau capacele date la o parte – mai mult sau mai puțin. Prin despicătura întrevăzută, ieșeau câte-o mână, câte-un picior, câte-o jumătate de cap. Oamenii din sicrie erau vii, se mișcau și gemeau.

Aceeași neputincioasă încremenire pe chipui-i. Și un dor nebun după Muntele nevrăjit.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De(z)legat și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la tele nuvelă

  1. alma nahe zice:

    Mi se părea că zbor!… un om care a tăcut atâta amar de vreme are multe de spus.

  2. aquarele zice:

    Sinistră nuvelă, ce vă veni? Ce-i drept îmi lipsesc unele elemente ca să înțeleg mai bine. N-am văzut filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (știu că era despre un spital de nebuni, sau cam așa ceva) și nici antonimul „Muntelui nevrăjit”. Lawrence e cumva Sfântul Lawrence?

    • A.Dama zice:

      Măcar în cuibul de cuci se știa cine e Răul, Aquarele. De ce e pătrată construcția? De ce are poarta prea largă? De ce nu-și află pelerinul adăpost în singura cetate de scăpare? E un fel de lecție indirectă. De de(z)legat. Reversul muntelui vrăjit e o poartă strâmtă. Cât un munte.
      (Pe Lawrence, l-am împrumutat de la Eliade.)
      Nu-i așa că nu mai îi chiar atât de sinistru? 😉

      • aquarele zice:

        Mulțumesc pentru indicii. Din păcate nu prea citesc tag-urile – m-ar fi ajutat. De multe ori mă uitam și eu prin Sanatoriu și mă mâhneam de condițiile de după Revoluție. Dar mi-am dat seama cu tristețe că una din cauze sunt chiar eu. De atunci, de multe ori vin cu anticiparea ca Marele Medic mai face vizite și în zilele de duminică și că poate să mă trateze și să-mi dea „glucoză” dacă eu vin cu atitudinea smerită de nevoiaș. Și de multe ori, minune: sar pastilele de unde nu te aștepți și cad sandwishuri gratuite de la dozatoare defecte de pe culoarele paralele. Caut de atunci tratament și pentru sindromul „depresiei lui Ilie” și l-am găsit sub forma a mii de sticluțe de Rrom. 🙂

        • A.Dama zice:

          Aquarele, după Revoluție s-a înfrumusețat Sanatoriul, nu-i așa? E luminos și își are propria rutină, pe care nimeni și nimic n-ar schimba-o fără a risca să intre la zdup. 🙂
          Să întrevezi trecerea Șefului Mare printre paturi e „pariul” revelației. Cu niscaiva îndrăzneală: „îndrăzniți, Eu am biruit lumea”, se întâmplă.
          Trebuie – cu smerenie – să recunosc că nu există dozatoare defecte în sanatoriu, fiindcă ordinea e perfectă. Dar mai trebuie să recunosc – cu bucurie – că există dozatoare „fără bani și fără plată”.

          Sindromul „depresiei lui Ilie” – ați putea detalia?

          Cât despre rromi, am un prieten convins că revelația îi preferă pe cei marginalizați (viii din tele nuvelă), așa că și-a făcut meserie pe viață din a lucra cu ei. S-a „îmbătat” fără șanse de vindecare. 😉

          • aquarele zice:

            Ilie credea că-i numai el rămas, însă mai erau 7000. 🙂 Văd cum viața pulsează în alte părți și îmi dau seama că Trupul crește în continuare în mădularele nedezvoltate încă și mă întristez și mă bucur.

            • A.Dama zice:

              „Și mă întristez, și mă bucur” e un fel de coincidentia oppositorum, dragă Aquarele? Printre cei 7000 erau, oare, și copii?
              Frumos e că Trupul nu merge nicăieri fără Cap! 🙂

  3. marinelblaj zice:

    Interesant „remake” dintr-o altă perspectivă… cea a (ne)vrăjelii, din detaşarea de Hans, cel vrăjit de „viaţa de sus” dar păstrând anumite tare ale „vieţii de jos”. De unde şi dorul de „muntele nevrăjit”, logic şi inevitabil…
    Dacă asta e încriptarea… genială exprimare!

    • A.Dama zice:

      Marinel, decriptarea trebuie făcută pe cont propriu. Musai. Am lăsat câteva cheițe în tags. Am ascuns-o în seif doar pe cea mare. Iar tu ești un decriptor curajos.

      • marinelblaj zice:

        Fără îndoială, Adama, că decriptarea e una personală. Dar cine îşi asumă responsabilitatea de a decripta în termenii celui care „a încuiat uşa şi a dosit cheia”? Şi dacă e transparent seiful pentru cineva care a fost aproape la încuiere?
        Am să explic altfel: eu cred că Avraam, după ce a coborât de pe munte, cu Isaac viu şi nevătămat, a fost primul care a numit un munte „vrăjit”. Şi de atunci n-a mai fost la fel niciodată. Îl pierduse pe Isaac acolo. S-a pierdut pe sine, cel de dinainte, acolo. L-a găsit în schimb pe Dumnezeu într-o ipostază pe care doar o intuise până atunci. Pe munte a rămas un Isaac „carbonizat”. În vale a coborât cu un Isaac răscumpărat prin miracol. Un alt Isaac, un alt Avraam, o altă viaţă… Dar nostalgia vrăjii muntelui a rămas „la purtător”…

        • A.Dama zice:

          Marinel dragă, poate ai auzit cândva de opera aperta: opera este deschisă multiplelor decriptări (poate chiar contradictorii), fiindcă are un strat de adâncime imposibil de epuizat. Sigur, nu am pretenția că tele nuvela e un astfel de text, dar mă provoacă orizontul de semnificație conturat de tine. Aș înlocui atributul adjectival „vrăjit” cu un atribut substantival: muntele fascinației. 🙂 Motivul e un pic banal. Pentru mine, vrajă, vrăjit sunt sub semnul ocultului – ceva ce te farmecă și îți deviază atenția de la esență și adevăr. Într-un fel, de-aia am pus negația ne- în fața titlului lui Thomas Mann. Însă n-am nimic împotriva traducerii lui Cornilescu: Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă şi zic: „Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” (Ps. 45, 1).

          Dincolo de acest „moft” terminologic, decriptarea ta, mai ales aducându-i în scenă pe tată și fiu, este una de finețe și cutremur. Ai deschis un orizont semnificativ pe termen lung, adică interminabil. Mă declar cu fascinația la purtător. 🙂

          • marinelblaj zice:

            Da, un fel de opera aperta am considerat textul tău de la bun început. Şi am dorit oarecum „să-l leg” de experienţele tale, nu neapărat de ale mele. Aşa că, după „opera aperta”, ca să mă joc şi eu puţin cu vorbele, urmează… omertà. 😀 Nu de alta, dar sunt predispus prea adesea să „rescriu”… Deh, un neastâmpăr mai vechi de-al meu… 😉

  4. liviuspuraci zice:

    Mie mi se pare ca toata intelegerea vine de la primul cuvant de dupa titlu: „neinventata”. Cuvantul acesta imi sugereaza sursa imaginilor descrise intre cuvintele-cheie: „neinventata, ramasitile zilei, sanatoriu, stanga, cuib de cuci (constructia asta nu o inteleg), in dreapta, Muntele nevrajit.
    O imagine care iti da fiori (de altfel chiar si calatorul descris in cuvintele povestirii simte fiorii mortii).
    Starea „bisericii” la ramasitele zilei. Multi, dar morti in sanatoriu de pe partea stanga. La capatul coridorului, afara, dar pe partea dreapta, sicrie, si nu putine. Multi, obligati, scosi afara, osinditi la a fi ingropati de vii, dar nu morti, parca implorand ajutor. Asistenta linistita isi putea controla ordinea si mortii. Calatorul mirat, contrariat de ce vedea, nu are o solutie. Dorinta, neexprimata insa, dar parca stiuta, de a ajunge la Munte. La Acela unde raul pamantului nu are intrare. Muntele unde nu mai este nici moarte, nici minciuna.

    • A.Dama zice:

      Dragă Livius, m-a bucurat și uimit lectura ta. Da, e neinventată povestea, iar asta atârnă greu. Problema e că acolo unde toate merg bine, la ce bun să vină cineva să schimbe ordinea? Am făcut referire la cuibul de cuci din romanul lui Ken Kessey, Zbor deasupra unui cuib de cuci, pentru că în roman există personaje care se ridică împotriva sistemului. E vorba de un ospiciu, iar dacă bolnavii îndrăznesc să faulteze controlul tiranic exercitat de sora-șefă Ratched, li se aplică tratamente care să-i aducă în stare de legume. În sanatoriul din textul meu, nu se ridică nimeni împotriva ordinii absurde.
      În sfârșit, mă bucur și că ai fost sensibil la sublinierea: în stânga și în dreapta. Pentru că noi știm că va veni o triere la stânga și la dreapta…

  5. Alex zice:

    Cutremurătoare povestire! Un loc cu morţi-vii şi vii-morţi, ca şi lumea-sanatoriu în care trăim cu toţi.
    Numai bine îţi doresc şi o săptămână binecuvântată, dragă A.Dama! 🙂

    • A.Dama zice:

      Dragă Alex,
      Eu nu m-am săturat de învățat. Mai primesc câte-o lecție. Și ce bine că există Cineva care ne scoate din sanatoriu și ne duce la ape de odihnă! 🙂
      Să aveți și voi o săptămână cu împlinirile dorite!

  6. kristallherz zice:

    Grăitoare povestea! Îmi amintește de cuvintele lui C.S.Lewis: „Lumea aceasta este atelierul unui mare sculptor. Noi suntem statuile şi se zvoneşte prin atelier că într-o zi unele dintre noi vor căpăta viaţă.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s