Să nu zici niciodată:
„Să-ți fie rușine!”,
dacă nu poți zice mai apoi:
„Te iert!”
Și totuși, unul dintre paradoxurile iertării e că:
Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine, vor fi ţinute. (Ioan 20, 23)
Pentru cine e valabil acest mandat? Mai e valid?
.
lumea adam(a)ică 
Citind postul tău, gândul îmi zboară la Ștefan și la rugăciunea pe care a făcut-o înainte de a fi ucis cu pietre: „a îngenuncheat şi a strigat cu glas tare: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” (Fapte 7:60)
Dacă nu ar fi făcut această rugăciune, Pavel nu ar fi putut fi iertat… (și îmi asum riscul de a spune poate o prostie mai mare decât mine. …uneori am impresia că prin neiertarea noastră anulăm șansele ca Dumnezeu să lucreze prin și în anumiți oameni.)
E bun zborul gândului tău, Mihaela! Eu am zburat de la unele comentarii de pe blogul lui Marius Cruceru la acest zgârie-nori al (ne)iertării.
Și-atunci doar martirii se califică pentru ținerea și neținerea păcatelor altora, pentru legarea și dezlegarea pe pământ a unor lucruri (Mat 18, 18)?
Mă gândesc că asocierea permanentă cu Voia Lui este calea potrivită. Facă-se voia Ta! și cu privire la unii, și cu privire la ceilalți!
Mecanismul iertarii este gresit inteles in general si asta ingreuneaza iertarea (vorbesc la modul general, fara particularizari la articolul de fata). Fenomenul e putin mai complex si trebuie bine inteles, totodata depinde de mai multi factori de personalitate, tocmai de aceea unele persoane pot ierta mai usor, si altele mai greu. Sfintele Scripturi subliniaza doar importanta iertarii, dar nu expliciteaza mecanismele care stau in spate si procedurile care pot fi folosite pentru obtinerea iertarii, probabil de aceea lumea evanghelica este obisnuita doar cu sublinierea nevoii de iertare si nu face investigatii mai adanci. Pe de alta parte, lipsa unei proceduri bune determina formarea unui cumul de cazuri neiertate, ceea ce deterioreaza personalitatea cu un progres exponential. Practic acumularea multor cazuri de neiertare functioneaza la nivel de personalitate prin distrugerea imunitatii in fata stresului, astfel se formeaza atitudini ca intoleranta, iritabilitate, atitudine de defensiva accentuata. De obicei neiertarea isi are radacini in istoricul individului inca de la varste fragede, lucru neconstientizat atunci, dar care are efecte de bataie foarte lunga. Procedura de iertare si-a atins obiectivul atunci cand daca ne gandim la o persoana care ne-a gresit avem capacitatea de a o iubi, de a-i sari in ajutor daca este nevoie. Practic suntem complet eliberati de rana pe care am primit-o si nu mai nutrim resentimente. Informatia ramane, dar emotia negativa dispare complet, fiind inlocuita cu iubirea crestina.
Romi, mă gândesc citindu-te că, așa cum pentru fiecare cetate se indica un anumit „program” de abordare – în cucerirea Canaanului – tot așa e cu iertarea, fiindcă mecanismele care se angrenează pentru obținerea iertării sunt diferite în funcție de persoană și de circumstanțe. Neiertarea e un păcat grav, despre care se vorbește rareori în biserici. Acolo unde sufletul e chinuit de resentimente față de cineva, Cel Rău se desfășoară în voie, ca să țină ocupată mintea acelei persoane, în special pentru a „faulta” comunicarea cu Dumnezeu. Se întâmplă și ca omul să aibă impresia că între el și Dumnezeu poate exista dialog fără a pune mai întâi în faptă iertarea semenilor, însă această disfuncționalitate afectează dramatic relația pe verticală. Și reprezintă un soi de schizofrenie, care se acoperă, cel mai adesea, cu tăceri vinovate. În urmă cu câțiva ani, am realizat că am iertat pe cineva numai după ce, văzând de la distanță persoana pe stradă, am rostit binecuvântări reale asupra acesteia. Inima îmi era ușoară ca un fulg. Sau atârna greu – în sensul pozitiv – în cântarul Lui. 🙂
De altă parte, mă interesa aici ce cred ceilalți despre ce pot – ucenicii?, apostolii? sau orice creștin? – lega sau dezlega pe pământ și să fie legat / dezlegat în cer. Întrebarea rămâne…
„Neiertarea e un păcat grav, despre care se vorbește rareori în biserici” – foarte de acord si as adauga faptul ca este si o neputinta majora, care deriva in primul rand din neintelegerea angrenajului care sta la baza.
Aceste versete desigur au o alta interpretare facuta de bisericile clasice, dar cred ca nu are o baza reala, ci una extrem de fortata si deviata de la intreg mesajul Sfintelor Scripturi.
Cred ca o interpretare ok este urmatoarea.
http://www.gotquestions.org/John-20-23.html
Mulțumesc pentru trimitere, Romi dragă!
Mai rămâne întrebarea dacă trimiterea de dinainte de moartea Lui e valabilă la fel ca trimiterea de după Înviere. Sau a doua o invalidează pe prima. Fiindcă, înainte, le-a cerut ucenicilor să scuture praful împotriva celor ce nu-i vor primi. Noi știm că nu pe ucenici nu i-ar fi primit, ci n-ar fi primit Cuvântul adus de ei.
Și ar mai fi de discutat dacă trebuie să ierți de 70 de ori câte 7 doar când îți cere asta celălalt sau din pură inițiativă.
Și dacă nu-ți greșește ție omul, ci greșește înaintea Lui, ai tu motive să-l ierți?
Scuze de nevoia de a da un link, explicatia era destul de densa pentru a o reproduce aici from scratch. De fapt exista capitole teologice foarte largi care dezbat subiectul acelui verset.
Foarte buna intrebarea. Bisericile traditionale spun ca acel verset are o arie de acoperire si pentru perioada escatologica curenta. Dezbaterile neoprotestante converg destul de mult cu ideile sustinute in acel link.
Evident ca nu avem nicio legatura cu iertarea pacatelor cuiva comise impotriva lui Dumnezeu, dar avem obligativitatea iertarii complete (si nu de suprafata) a cuiva care ne greseste. Paradoxal, dar exista si acum in lumea evanghelica sustinatori ai „scuturarii prafului” 🙂 . Oricum, aceasta atitudine indica mai mult spre superficialitate si spre o activitate facuta din ratiuni de obligativitate, si nu din dragoste.
Ad litteram, acel verset nu mai are arie de acoperire in perioada escatologica actuala. S-ar putea totusi sa existe intelesuri colaterale ale versetului care nu pot fi surprinse la prima vedere. Exegetic vorbind nu vad motive care sa favorizeze interpretarea din acel link vizavi de ideea ca versetul nu mai este valabil in prezent. Totusi, raman deschis ideii ca ar putea sa existe o alta interpretare pe care nu o stiu in prezent.
Dragă Romi,
Nici eu nu văd ce i-ar împiedica pe evanghelicii de azi (nu vreau să „limitez” exprimarea la creștinii de azi) să ierte, de vreme ce nu a murit niciunul pentru păcatele cuiva. Și nici nu mă împac cu prea multă hermeneutică asupra unei probleme care ar trebui, de fapt, pusă în practică. Ar fi nevoie de o învățare în „atelierul iertării”, nu cu tomurile de interpretări sub ochi. De multe ori, chiar știind că „așa e bine”, „așa trebuie”, acestea rămân la nivel de exprimare, fiindcă iertarea nu se produce efectiv.
Mulțumesc pentru link, nu ai de ce să te scuzi! Să ne-ajute Tatăl, prin Duhul, să pășim corect pe făgașul iertării!
Şi uite aşa înfloreşte răul în lume. 🙂 Prin aceste încurajări.
Dacă a fost nevoie de un „Să-ţi fie ruşine!” înseamnă că nu a fost o greşeală asumată.
Nu orice trebuie iertat. O greşeală se iartă de 1,2,7, 7X70 etc ori.
Dar un comportament abuziv, de exemplu, nu se iartă.
Acolo e nevoie de o altă virtute decât iertarea.
Dar noi, cei educaţi într-un anumit mediu, am făcut din iertare un scop în sine, un remediu bun la toate.
Corpul nostru – prin bolile noastre – se revoltă pentru iertările care nu trebuie „făcute”.
În altă ordine de idei, nu am trecut de multă vreme pe aici… am aflat abia zilele acestea.
Vă doresc sănătate şi tot binele posibil,
cu drag,
Dragă Joy,
Dacă ne-am apuca să vorbim despre dinamica răului în lume, n-am ajunge nici la prima propoziție. Legea îl încurajează, și nu suntem doar spectatori, ci și actori în această dramă universală.
Am ales ca titlu (ne)iertarea, dar, inevitabil, judecata și condamnarea s-au pitit printre rânduri. Dacă nu e greșeală asumată de făptaș, e greșeala „judecătorului”?
Probabil nu pot tranșa ca tine: „un comportament abuziv nu se iartă”. Pentru că și eu abuzez de bunătatea Lui și de declarația de dragoste: „Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând!”
Încă n-am întâlnit pe nimeni care să fi lăsat totul – părinți, frați, surori, soț, soție, copii, slujbă, casă etc. și să fie al lui Cristos în totul totului tot. Poate de-aia nici nu m-am lămurit cum rămâne cu legatul și dezlegatul pe pământ și în cer.
În altă ordine de idei, mulțumesc că ai trecut ca o boare pe deasupra macilor! Și a teilor! 🙂
Același drag.