D(r)e(pt) pildă (13) – Bogatul


Sunt săracul care-a aflat o uriașă comoară, apoi aleargă pe ulițe și le spune tuturor, fără să se teamă de hoți.

(Zilele trecute, am intrat cu o prietenă într-un mic magazin de încălțăminte. Nu mai erau alți clienți, așa că ne-am uitat pe îndelete la modelele de vară. La un moment dat, am întrebat-o pe vânzătoare dacă e mereu așa liniște în magazin sau e de vină canicula. Mi-a răspuns că e o perioadă mai liniștită.

Pe nepusă masă, m-am pomenit vorbind de mine… Că n-au trecut nici două luni de la operația pe creier, și uite-mă în magazin. Sigur că a fost o minune la mijloc. Doamna s-a uitat la mine pătrunzător: „Dacă nu-mi spuneați, nu aveam de unde să-mi dau seama.” Mi-am scos pălăria și a putut vedea cu ochii ei cum s-a cicatrizat operația și cum părul crescut începe deja să o acopere. I-am mai pomenit în treacăt că voiau să mă trimită acasă de la Urgențe, că nu părea a fi nimic în neregulă cu mine. Și că numai Cel de Sus a făcut să aterizeze un elicopter pentru a mi se descoperi tumoarea.

Și femeia și-a deschis atunci inima. Cu ceva timp în urmă, fratele ei ajunsese și el la Urgențe, dar medicii nu i-au putut pune un diagnostic. A doua zi a intrat în comă și apoi a murit. O altă persoană apropiată familiei a avut o soartă asemănătoare, fiindcă nu i s-a identificat în timp util problema de sănătate. Sigur că doamna avea o râcă împotriva sistemului, dar mi-am amintit atunci întrebarea pe care i-o adresase asistenta-șefă sorei mele, pe când era consternată că medicii de gardă nu luau o decizie în privința mea: Dar când te-ai rugat tu ultima dată pentru sistemul medical din România?

Am ascultat-o pe vânzătoarea din acel magazin cu multă blândețe. I-am spus că se mai întâmplă, totuși, minuni. Femeia și-a făcut, cu reverență, semnul crucii… Cine știe, poate auzindu-mă și văzându-mă pe picioarele mele, s-ar putea vindeca de ranchiuna împotriva celor ce n-au făcut tot posibilul pentru fratele ei!? Când am ieșit din magazin, ne-a salutat cu un zâmbet larg și mi-a urat multă sănătate.)

Sunt bogatul care-a aflat o uriașă comoară, apoi aleargă pe ulițe și le spune tuturor, fără să se teamă de hoți.

Anunțuri

Despre A.Dama

https://adamaica.wordpress.com
Acest articol a fost publicat în De toate și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la D(r)e(pt) pildă (13) – Bogatul

  1. marinelblaj zice:

    Ţi-aş spune „bine faci”, dar ştii! Ţi-aş spune să nu taci niciodată, dar ştii şi asta…
    Am să-ţi spun, în schimb, ceva oarecum surprinzător… Lasă-i până şi pe „hoţi” să te prade! Poate că doar aşa vor descoperi şi ei comoara!

    • A.Dama zice:

      E și surprinzător, Marinel, și o mare provocare. Reacția firească a omului în fața hoților e teama. Și folosirea violenței defensive. Ar trebui să am doar reacții duhovnicești. Oh, Doamne, greu lucru ceri! 🙂

  2. szromulus zice:

    Impresionant si foarte frumos cum lucreaza Dumnezeu!

    • A.Dama zice:

      Dragă Romi,
      La fel de impresionant ar fi să citim cum lucrează El în viața ta – mă gândesc! 🙂
      Doamne, fii lăudat!

      • szromulus zice:

        Multumesc, A.Dama de invitatie! Cand voi ajunge la capatul vaii umbrei mortii, voi publica cu siguranta. Deocamdata ma lupt cu monstrii de pe acest tarim. Acum ii inteleg mult mai bine pe cei care trec prin suferinte. Am descoperit un alt tip de exegeza, o exegeza in care Dumnezeu te pune literalmente in pielea unor personaje biblice. Nu mai conteaza regulile gramaticale, analiza sintactica, morfologica, ci simti fiecare litera a cuvintelor cum te patrunde pana dincolo.

        • A.Dama zice:

          Dragă Romi,
          Eu trag nădejde să vină cât mai repede acel capăt, ca să citesc cu ochii mei experiența revelatorie. Dacă a fost nevoie de suferință pentru a înțelege durerea celorlalți, această înțelegere dobândită va fi întru folosul altora. Așa cred.
          Dar cu traducerile diferite cum te împaci? Dacă nu contează fiecare virgulă sau semn de exclamație, sensul cuvintelor atârnă mai greu? 🙂 Zâmbesc. Doar ziceai că literele au trecut dincolo.
          Binecuvântări de la Cel ce le are pe toate!

        • szromulus zice:

          Trag si eu nadejdea ca lucrurile vor iesi din bucla de asteptare dupa mai bine 🙂 . Ma gandesc de multe ori la Iov si la ce a simtit, tehnic vorbind, cand si-a pierdut averea (afacerea cum am spune noi azi), casa, familia. E frumos de povestit de la amvon, e frumos de facut analiza textului, dar singurul lucru pe care il poate face doar Dumnzeu este analiza prin trairea experentei literalmente. Analiza teoretica am facut-o in urma cu mai bine de 15 ani, acum am trecut la partea de seminar, sa o numesc asa.

          Experientele dificile creeaza o dimensiune interioara fara de care nu putem fi crestini completi. Cred ca cea mai dificila experienta este atunci cand cei dragi, cei pe care ii credeai ca sunt oamenii care te inteleg, iti intorc spatele si rad si chicotesc in soapta. Le vezi pe fete cum le curge unsoarea rautatii si a prostiei, dar nu ai ce face, ei sunt intr-o alta dimensiune, tu esti intr-o alta dimensiune. In dimensiunea ta doar Dumnzeu poate intra si doar El poate aduce mangaiere. El e singurul care iti spune – „dragul meu, te inteleg perfect prin ce treci, sunt alaturi de tine, chiar daca intreaga lume e impotriva”.

          • A.Dama zice:

            Romi,
            Probabil că, într-o primă fază, avem o înțelegere emoțională (pe lângă cea rațională) vizavi de experiența lui Iov. Acest om m-a fascinat din copilărie chiar mai mult decât personajele-copii, ca să zic așa. Dar nu aveam cum să mă pun în locul lui, fiindcă nu aveam atâtea de pierdut. Mi-am dus întreaga existență într-o stare de suspendare, așa că definiția mea pentru „teren sigur” e, cu siguranță, foarte diferită de a altora. A pierde totul însemna a-mi pierde viața, dar nu mi se părea o pierdere atât de mare. Poate în spital am fost cel mai Iov, când am văzut cu ochii mei limita fină dintre viață și moarte. Ieșeau mulți de-acolo „cu picioarele înainte”. După operație, interesul meu s-a îngustat enorm, pentru că îmi doresc doar să fiu ascunsă în Cristos, El să fie totul în mine, iar ce se întâmplă în ordine evenimențială să fie „pe deasupra”. Asta mă va face urâtă de unii, ignorată de alții, însă nu voi da iubirea Lui pe iubirea niciunui om.
            Rănile produse de cei apropiați sunt și ele exerciții spirituale, fiindcă dacă există o dependență de om, atunci nu e dependență totală de El. Nu putem trăi în absolută izolare, nici într-un cer de neatins pentru ceilalți, nu despre asta e vorba. Ci să vedem că în spatele oamenilor acționează Binele și Răul, să nu-i judecăm când sunt folosiți de Cel Rău și să credem nebunește – nebunia Crucii – că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc”.
            Poate cel mai mare rău pe care-l face Satan e acela că ne atacă cu necredința. Și-atunci zdruncină cu succes scara la cer pe care ne-am suit măcar o dată-n viață până la lumina Feței Lui.

          • szromulus zice:

            „am văzut cu ochii mei limita fină dintre viață și moarte” – sunt convins ca boala te-a pus in situatia inedita, este o experienta care nu poate fi impachetata in cuvinte. Eu inca vad in fiecare dimineata aceasta limita, desi la mine nu boala este impedimentul. Seara ii multumesc lui Dumnezeu ca a mai trecut o zi in care am putut vedea Lumina Lui. De multe ori il intreb „bine Doamne, dar totul era atat de perfect, performanta si succesul in cariera erau pe culmi si totusi…totusi, totul se poate duce intr-o clipita”. Si nu asta doare, doare cand vezi ca cei rai o duc bine, foarte bine si chiar rad de tine ca tu om al lui Dumnzeu zaci fara speranta.

            „fiindcă dacă există o dependență de om, atunci nu e dependență totală de El” – este un adevar foarte profund care mai demult imi era clar la nivel teoretic, acum il inteleg si la nivel emotional foarte bine.

            Valoarea vietii spirituale se vede cel mai limpede in incercari, atunci cand nu mai ai pe nimeni in jur, atunci cand oamenii parca fug de tine si te intrebi oare de ce? Este un mister pe care inca nu il inteleg.

            • A.Dama zice:

              Romi, tu știi versetele acelea în care ni se cere să nu ne uităm cât de bine o duc alții, că sunt secerați iute, ca iarba. Mai știu și că de la cunoaștere până la trăirea concretă a adevărului e o distanță. De fapt, ni se cere zi de zi să trăim realitatea că El e totul în noi.
              Oamenii sunt și ei în peisaj, inevitabil, la mai mică sau mai mare distanță. Dar nu va fi lângă mine niciunul când voi da socoteală de ce-am făcut, de ce-am ales, de ce n-am făcut în condițiile avute la dispoziție. Mai mult ca sigur că de la capitularea asta totală începe El să construiască zidirea trainică.
              Eu nu pot vorbi din perspectiva celui ce-a biruit totul. Dar cred și cer zi de zi biruință pe toate planurile. Iar Cel Rău e acolo să fure bucuria ori de câte ori am mai urcat o treaptă. Totul e să știm să-i facem papucii. De ce e atât de greu?, nu știu. Poate e prea mic în noi Cel ce învinge. Mai trebuie să crească, iar noi să ne micșorăm(?)!
              Doamne-ajută!

            • szromulus zice:

              „De ce e atât de greu?, nu știu. Poate e prea mic în noi Cel ce învinge” – sau exista pregatiri pentru lucruri mai dificile?! A nu judeca se invata atunci cand esti judecat de toti din jur si vezi dimensiunea gravitatii lucrurilor. Empatia se invata atunci cand ai nevoie de un gr de empatie si nimeni nu ti-l da, atunci vezi valoarea lui.

              Eu cred ca sunt greu incercati cei puternici, ca sa fie si mai puternici. Nu cei din fruntea mesei sunt vitejii, ci in cele mai multe cazuri cei aparent neinsemnati. Ca si in razboi, nu generalii sunt eroii, ci cei care se lupta, desi plecaciuni si respect primesc doar generalii.

              Ma gandeam recent la pilda samariteanului, ma gandeam la ce putea vedea in jur cel care a fost victima. Cand ajungi sa fii intr-o postura, sa ai nevoie de altii, atunci vezi cine este cu adevarat mare in Hristos. Paradoxul este ca cei pe care ii credem noi ca sunt mari sunt de fapt cei mai mici, iar cei care sunt neinsemnati sunt cei mai plini de iubire. Ciudat nu?

            • A.Dama zice:

              Romi,
              Într-o dinamică a dăruirii și primirii, se face echilibru până la urmă. Când ai dăruit în Numele Lui empatie (și altele pe deasupra), se întoarce darul după măsura bogăției Lui, nu după măsura omului. Iar dacă nu vedem asta cu ochii firii, vedem cu ochii credinței: binecuvântările nu au ajuns la capăt.
              Chiar azi am citit pilda fiului risipitor și cum se mânie fratele mai mare pentru petrecerea făcută de tată în cinstea risipitorului. Există un sens al lucrurilor pe care numai El îl cântărește corect; noi ne blocăm bocancii rațiunii în hotărârile Lui. De ce primesc cinste generalii dacă nu luptă? Au luptat cândva. Au urcat în ierarhiile omenești pe anumite criterii. Dacă primesc răsplată aici, nu va mai fi dincolo? Câtă vreme nu vedem toate piesele la locul lor în puzzle, vederea ne e distorsionată. Mare taină e să vezi prin ochii Lui!
              Așa cum cei neînsemnați sunt purtători de Iubire, așa cei mici în răutate se bucură de Împărăție și de belșugul Lui.
              Oare câtă nevoie de a-i ierta pe „cei mari” avem?

  3. livius zice:

    Te rog citeste 2 Cor. 6: 3 in jos pana la 10, eu am sa scriu aici doar o parte a acestei straluciri a comorii pe care Domnul a pus-o in niste vasa de lut: „…ca niste necunoscuti, macar ca suntem bine cunoscuti; ca unii care murim, si iata ca traim; ca niste pedepsiti, macar ca nu suntem omorati; ca niste intristati, si intotdeauna suntem veseli; CA NISTE SARACI, SI TOTUSI IMBOGATIM PE MULTI; ca neavand nimic, si totusi stapanind toate lucrurile.”

    • A.Dama zice:

      E dens pasajul, Livius! Un standard pe care nu l-am atins, dar ar fi folositor să-l atârnăm pe perete și să-l știm pe de rost ca pe „Tatăl nostru”, adăugând împlinirea practică la cunoașterea teoretică. Mulțumesc din inimă!

  4. Pingback: “Așa vorbește Domnul” (2) – Fuga și leacul | lumea adam(a)ică

  5. Alex zice:

    Bine ai spus că eşti „bogatul” care a aflat o comoară uriaşă, pe care cu bucurie o împarţi şi cu ceilalţi. Este o comoară de suflet, care nu se împuţinează niciodată şi din care poţi dărui cu drag semenilor.
    Îţi doresc să rămâi mereu întru această „bogăţie”, dragă A.Dama! 🙂

    • A.Dama zice:

      Așa este, Alex, această bogăție nu se vede decât cu „ochelari” speciali. Mulțumesc de urări și îți doresc, la rândul meu, multe bogății de la Tatăl nostru Cel neîntrecut în bogăție! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s